Pazvante

În copilărie  – asta a fost acum mulţi, foarte mulţi ani-  locuiam într-o zonă a Constanţei numită „Trei coşciuge” de către trăitorii acolo.  Şcoala la care mergeam era aşezată astfel: în dreapta cimitirul ortodox, în spate cel evreiesc, în stânga cimitirul musulman.  De aici şi numele de alint. „Trei coşciuge”.  Cum venea primăvara începea sezonul ciordelilor. Împreună cu alţi zevzeci de vârsta mea săream gardurile cimitirelor şi mergeam la furat de corcoduşe.  Cele mai grozave corcoduşe se găseau în cimitirul evreiesc. Mai exista şi avantajul că acolo era mai puţină vânzoleală. Dar şi dezavantajul că paznicul de acolo era un zbir.

La o astfel de expediţie de prăduială, cum-necum, Pazvante ( asta era porecla pe care i-o dădusem paznicului) m-a prins. M-a săltat uşor, ca pe un mâţ,  şi m-a dus în baraca lui. Acolo, fără multă ceremonie, mi-a ras un dos de palmă. Şi vă garantez că n-a fost niciun trucaj, pixelii erau toţi de la mama lor. Nu ştiu dacă m-a durut. Eram doar nelămurit: se cuvine să smiorcăi sau e mai bine să fac pe băţosul? N-am avut răgaz să mă pierd prea mult în reflecţii de tipul ăsta că a venit şi al doilea dos de palmă, însoţit de o întrebare: „De ce te-am pleznit, mă?” Ok, nicio problemă. La întrebarea asta ştiam răspunsul. Aşa că am spus, mimând o atitudine spăşită: „Pentru că am furat.” Jap! Încă un dos de palmă. „Nu! Vezi? Nici măcar nu ştii de ce o iei. De ce te pleznesc?” „Pentru că am furat!” m-am încăpăţânat să răspund, intrând uşor în panică. Ăsta nu era normal la cap! Eu răspundeam corect, dar el nu voia să recunoască şi continua să mă lucreze la rumeneala obrazului.

Am ţinut-o aşa ceva vreme. El întreba de ce, eu răspundeam „pentru că am furat!” el îmi rădea un dos de labă.  Şi avea Pazvante o lăboanţă grea… Aşa că nicio mirare dacă, după ceva vreme şi un număr respectabil de palme, n-am mai rezistat şi, cu obrajii dogorind şi ochii smiorcăind, am răspuns: „Că am furat… Nu ştiu, nea Pazvante… De ce mă plezneşti?”

Pazvante a izbucnit în râs. Mi-a făcut semn că mă pot aşeza pe scăunelul  de lângă el. Apoi mi-a răspuns: ” Nu te bat, mă, pentru că ai furat. Nimeni nu te bate pentru asta. Te bat pentru că te-am prins!  Ai înţeles? Să bagi la cap pentru tot restul vieţii! Dacă nu ştii să furi stai naibii acasă!”  Recunosc, nu pricepeam mare lucru din ce rânjea Pazvante acolo. Cred că se vedea asta pe faţa mea. Aşa că a continuat să îmi repete. Într-un târziu cred că mă dumirisem cum stă treaba.  Aşa că moş Pazvante mi-a mai ras un dos de palmă şi un şut în cur şi mi-a zis: „Furatul nu-i pentru tine, ciutane. Lasă-i pe ăia care se pricep să o facă. Tu pune mâna pe carte şi poate s-o alege ceva de tine. Acu’ mergi să iei corcoduşe câte vrei. Că îţi dau eu voie. Şi pe urmă mergi acasă şi pune mâna pe carte! Valea!”

Dosurile de palmă de atunci mi-au prins tare bine. Şi şutul în cur. Am plecat, fără să-mi mai ardă de corcoduşe. Cât m-am ţinut de carte şi ce s-a ales de mine e deja o altă poveste.

Întâmplarea asta mi-a venit în minte acum, auzind atâta vorbire despre fraudarea alegerilor. O mai trăi moş Pazvante?