Mi se întâmplă deseori să mă trezesc cu câte un cântec în minte. Cu siguranţă o păţiţi şi voi suficient de des. Nu ştiu cum ajunge acolo, cum o ia pe şoseaua de centură a creierului, cum se descurcă prin talmeş-balmeşul de neuroni şi ajunge să îmi dea bună dimineaţa, iar apoi se ţine după mine toată ziua. Habar nu am cum funcţionează asta. Şi azi m-am trezit cu un astfel de cântec. O vechitură, un cântec prăfuit, dar frumos. Poate vă spun şi vouă care.
Aşa am ajuns cu gândul la muzica noastră de azi. La cea românească. Din care eu nu mai pricep mare lucru. Cei care călăresc azi peisajul funcţionează după nişte reguli pe care nu reuşesc să le înţeleg. Mi se explică pe îndelete că acum avem şoubiz, deci situaţia e complexă. Muzica devine un element secundar. Volumul e mai important. Şi buricul la vedere.
Ceea ce mă amuză teribil este că azi toată lumea are „proiecte”. Adică, înţelegeţi, scuturatul din buric devine o întreprindere serioasă, nu mai e un flecuşteţ. Proiect, înţelegeţi? Orice implant de silicon, fiecare adâncire de decolteu devine „un proiect”. Muzica nu există, e doar un amestec de ritmuri şi oleacă de zbierat. Acum nişte zeci de ani Dan Andrei Aldea nu avea „un proiect”. Dimpreună cu Mişu Cernea, Bibi Ionescu şi Nicu Enache s-au pus pe trudă. Inspiraţia a fost şi ea acolo. Şi versurile lui Alexandru Basarab. Nu ştiu dacă Roger Waters avea „un proiect”, dar „The Wall” a devenit un monument. Aşa că mă apucă toţi dracii când aud toate buricistele, toate siliconatele cu inteligenţa unei scrumiere pline, toate mezelurile vorbind despre „proiectele” lor. Şi mai ales pomenind despre muzică.
Iar textele… Oh, textele! Nivelul de imbecilitate al textelor din muzica noastră de azi ar merita o discuţie aparte. Texte, că de versuri nu poate fi vorba. Ba încă şi „text” e un concept prea îngăduitor pentru adunările de inepţii bâţâite din buric. Şi asta nu se întâmplă doar cu producţiile de tip ţaca-ţaca-bum-bum. Din păcate lucrul ăsta se simte şi în folkul de azi. Iar folkul se definea cândva tocmai prin frumuseţea versului cântat. Din păcate şi aici mulţi chitarozi au impresia că sunt şi stihuitori locuiţi de spirit. Şi nu sunt. După cum vedeţi mă feresc de exemple. Le veţi da voi, desigur. Am să dau un singur exemplu. De bine. Alexandru Andrieş. Unul din puţinii care ştie împerechea cuvintele între ele. Iar apoi le ştie potrivi cu muzica.
De ajuns. Am să împart cu voi cântecul care mă locuieşte de azi dimineaţă.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Y8HfQ7C8NFQ]