Îmi displac adunările de genul ăsta. Sunt inutile, obositoare şi ridicole. La anumite ocazii eşti silit să te întâlneşti cu oameni cu care nu ai în comun decât vreun futai al unor strămoşi comuni. Să zâmbeşti cretin. Să zâmbeşti cu mimată încântare la aflarea veştilor despre vărul care acum s-a ajuns, e director de cimitir. Să te uiţi la pozele cu plozi şi să admiţi că bricheta pe care puradelul din poză şi-a înfipt-o în nas e un semn de mare precocitate. Să asculţi apoi, cu o compasiune confecţionată, inventarul celor plecaţi la Manitou.
De fapt dispun de o mizantropie consacrată, verificată şi de mare anduranţă, care îmi face neplăcute orice aglomerări cu scopul socializării. De orice fel ar fi. Uneori sunt silit să le fac faţă. În astfel de situaţii încerc să găsesc partea bună a lucrurilor. Închipuindu-mi că există o astfel de parte.
De data asta am nimerit rău. E un parastas. Astea sunt favoritele mele. Aici tragicul de fundal devine întotdeauna comic de substanţă. Cei morţi sunt jeliţi, iar cei vii sunt de plâns.
– Of, mămică, ce ai mai slăbit, băiatu’ lu’ mama?
E tanti Lenuţa, de la ţară. Nu ştiu de ce, dar categoria „tanti de la ţară” e întotdeauna reprezentată de o tanti Lenuţa sau tanti Florica.
– Da, puţin…- îi răspund în vreme ce mă las tras de curea. Ciupit de braţ, pipăit pe burtă, ciufulit la păr.
– Ai venit, la parastasu’ lu’ nen’tu Stănică, băiatu’ lu’ mama… Ce om bun a fost. Da’ tare le mai trăgea cu băutura. Şi nu-i plăcea munca. Ce bătăi mai lua tanti-ta Nela de la el, săracă. Da’ era om bun. Tu ce faci, băiatu’ lu’ mama?
Nu apuc să răspund. Îşi aşează baticul negru şi continuă să turuie. Oricum e surdă şi într-o dungă.
– Ai albit, mamă. Aveai tu un coleg, ăla era de mic cu păru’ alb. Cum îi zicea, mamă?
– Mihai…
– Aşa, băiatu’ lu’ mama. El ce s-a ales?
– E homeopat.
Baba a înţepenit. Se uită lung.
– Of, măi, mamă. Şi n-ai fi zis. Lua-i-ar dracu’ că s-a umplut lumea de ei. S-a stricat lumea. Acu’ vrea să se şi însoare între ei. Hai, că te lasă mama. Mă duc să o ajut pe tanti-ta Nela.
A plecat. Perverşi homeopaţii ăştia. Mă ia în primire unchiu Sandu.
– Ia zi, tinere…
– Ce să zic?
– Păi, acum e vremea voastră. Aţi făcut un căcat. Noi am muncit. Am făcut şantier. Am construit şi aţi venit voi, că sunteţi voi deştepţi. Şi uite ce s-a ales.
Nu ştiu despre care noi vorbeşte. Nu stiu ce şantiere a făcut el. A fost normator la IAS. Şi s-a pensionat pe la vreo 50 de ani pe caz de boală. Acum o arde toată ziua pe banca de lăngă chioşcul de ziare cu alţi juni ca el.
– Facem şi noi ce putem- simulez un răspund total aiurea.
– Faceţi pe dracu’! De ce nu-l lăsaţi pe Vadim şi-i furaţi voturile? Şi pe Băsescu aţi vrut să-l lucraţi!
– Lasă că…
– Nu las deloc. Aţi vândut tot în ţara asta. Pe vremea lu’ Ceauşescu făceaţi şcoală şi acu’ îi daţi cu drogurile. Tu când termini, când dai bacalioreatu’?
M-a înţepenit la faza asta. Îl privesc mai atent şi văd că umblă însoţit aproape în permanenţă de domnul Alzheimer. Pleacă. Se duce să se certe cu alt moş. Nu scap multă vreme nesocializat. Un văr de a paişpea spiţă.
– Ce faci, frate? E ramoliţi toţi săracii. Nu mai e unu’ întreg la cap.
-Cine? încerc să mă dumiresc. Dar mă bate înţelegător pe umăr. Apoi îmi toarnă un vin infect.
– E dă ţară, de la noi. Sănătate curată. Eu am şi pă tractor mereu o dimigeană, că face bine. Ce faci, bă?
– Păi…
Întrebarea era retorică. Nu cred că Mironică ştie ce e aia, dar asta e. Oricum are verbiaj intens.
– Nu l-a votat ăştia pe Onorius, bandiţii dracu’. Tot jigodiile alea bătrâne. Numai ei. Nu mai are loc ăştia tineri dă ei. Am vrut să mă duc şi eu să-l votez, da’ nu am avut cum că am fost la botez la a lu’ Clondică, are fată. Numa’ fete a făcut ăsta. Patru are. O să vadă el pă dracu’ când o creşte astea. Şi l-a scos ăştia pă moşu’ ăla. Să mai lase dracu’ şi tinerii, că nu le mai ajunge!… Dacă nu era botezu’ mergeam la Bucureşti să-l votez.
– Păi nu aveai cum.
– De ce nu? Ce, nu e vot liber?
– Ba da, dar votau doar cei din colegiul respectiv.
– Adică doar ăştia cu liceul terminat? Ce pula mea ? Asta e democraţie?
-Nu, domnule. Cei care locuiesc în acel colegiu din Bucureşti.
– Adică, doar ai lor? De ce, bă? Nu e Parlamentu’ României? Doar ei? Nu e democraţie? Nu votăm toţi? Că aşa vrea ei? ‘tu-le muma în cur de hoţi bătrâni. Aşa? Lasă că sun eu la Diaconescu la OTV să facă dezvăluiri pe tema asta. Bine că mi-ai spus.
Pleacă. E cătrănit. Îl înjură pe unchiu Sandu. Ăsta îi rade un şut în cur. Dar Mironică e trecut prin viaţă. Se repede la moş, prefăcându-se că-l loveşte, râde şi pleacă.
O babă agitată dă năvală. Agită din braţe, împinge pe toată lumea şi zbiară:
– Vine părintele. Haideţi că vine popa!
Unchiu Sandu strigă şi el.
– ‘le muma în cur de hoţi. Prosteşte lumea cu oxcurantismele lor.
Tanti Monica, doamnă de oraş, văduvă de colonel, se ridică afectată. E trecută de 70 de … hai să spunem „primăveri”, dar e machiată abundent. Are o pălărie încărcată cu toată producţia serelor de la Codlea.
– Dragă, dar să iese cineva să-l întâmpine pe preot. Să facă primirea, ce e incultura asta?
Tanti Lenuţa a aţipit pe canapea. A scăpat o băşină sonoră. Atât de puternică încât a trezit-o pe soră-sa, Floarea, care aţipise lângă ea. Asta tresare buimăcită, îşi face cruce şi zbiară:
-Amin! Dumnezeu să-l ierte!