Porecle şi amintiri

Articolul ăsta, de la aviara cotidiană, mi-a amintit de alte vremuri. Porecle. „Ehei,  pă vremea mea – spunea Maior Şonţu, paznicu’ de  noapte de la Trei coşciuge, şcoala generală unde am deprins eu tainele chiulitului şi fumatului printre morminte- oamenii să ştiea nu dupe nume, da’ dupe poreclă”.

Bre, şi ce porecle aveam pe vremea aia. Nu ştiam noi ce-i aia corectitudine politică, aşa că loveam la coaie fără nicio jenă. Pe colegul de clasă mai tuciuriu îl poreclisem – lipsă de originalitate-  „Cioară”. Asta până ne-a luat Obuzu’ ( dirigu’) la lecţia de pumni, palme şi şuturi în cur şi ne-a explicat cum e treaba cu rasismu’. De atunci „Ciorică” a devenit „Pasăre”. Iar dirigu „Obuzu'”. Până atunci fusese „Obezu”- ghici de ce!

Oricum porecla nu era înţepenită. Suporta variaţii, edulcoraţii, sinonimii şi diminutivări. Cei doi graşi ai clasei îşi împărţeau poreclele de „Şunci” şi „Magazie”. Dar, cum trăiam într-un sistem dinamic, „şunci” devenea rapid „caltaboş” ( asta cu mult înaintea evangheliei după Remeş), „Calorie”, „Burtă” sau „Hipopotamu” „. Iar „Magazie” devenea iute „Cantină”, „Buci” sau „Patru-maţe”. Ochelaristul nostru fusese la început „Chioru’ „. Apoi nu mai ştiu ce mare ispravă făcuse şi devenise „Zeiss”. Ceea ce nu era de colo.

Pe urmă erau Linguriţă, Mucu’, Băşină, Celulă, Nasolu’, Căcărează, Clorofilă, Floacă, Poponel, Aparat, Congelu’, Sarma, Ciordel. Numai flăcăi unul şi unul.

În liceu lucrurile deveneau doar o ţâră mai complicate. Colegul meu de bancă, un tătar cuminte şi tăcut, se pricopsise iute cu porecla „Baclava”. Aducea tătarul nişte baclavale, făcute de maică-sa… o nebunie. Pe urmă erau „Hepatită”, „Buză”, „Fazile ” ( era un Vasile priceput la electronică), „Nosferatu”, „Karate” şi „Torpilă” , „Duhu”, „Şobolanu”, „Cazier”, „Sculament”, „Muistu’ „, ‘Vandalu”, „Panacotu”, „Melcu”, „Ovulu”, „Cretinu”, „Lindic”, „Bobolea”, „Ciorbă”, „Felie”. Directorul liceului era Pedală, poreclit aşa din cauza piciorului beteag, care îl făcea să păşească într-un fel anume.

Mai târziu, în facultate, poreclele se mai rafinaseră. Aveam un „Lache” şi un „Mache”. Şi erau nedespărţiţi. „Gorgonzola” era o colegă. Şi nu vă spun cum şi-a câştigat porecla. „Filosofu’ ” era un braşovean simpatic care avea tendinţa de a elabora teorii complicate şi absolut inutile despre orice. „Marţipan”, „Neculce”, „Piratu” sau „Menuet” erau alţii. Lor li se adăugau „Hippiotu’ „, „Lenin”, „Nova Brasilia”, „Tembelu”, „Marlboro”, „Şenilă”, „Reverenţă” (ei, da, exista şi unul poreclit astfel!).

Au trecut anii. Acum îmi bat capul cu ebanezul, jiji, stănacul, bombonel, mireille mathieu, rudotel. Alte vremuri, alte porecle, alte personaje. Nu neapărat mai grozave.

Şi pentru că am pomenit despre vremurile alea… îmi vine să adaug un fragment dintr-o scriere mai veche, care a devenit intre timp un fel de roman, în care povesteam despre aşa ceva. Articolul de blog se încheie aici, aşa că ce urmează e pe răspunderea voastră.

” …

Să fim bine înțeleși. Generația mea era altfel. Cum toate generațiile au început prin a fi altfel şi au sfârșit prin a fi la fel. Dar noi chiar ne credeam altfel. Unii dintre noi am și rămas aşa. Alții…dar toate la timpul lor. Eram o generație paradoxală. În care secăturile și chiulangii știau vorbi corect românește… Pomeneam  de citit. De lecturi interzise. Aici intrau Orwell, Goma, Soljeniţân. Doar câțiva dintre noi îi citisem. în engleză, în franțuzește. Ori în traduceri românești anonime, dactilografiate și cine știe cum copiate și răspândite. Noi, deportații în celebrul Liceu industrial numărul…, noi pleava societății, rușinea generatiei noastre!  Şi comentam. Risipeam multe nopți trăncănind despre cele citite, cu urechea la „șopârlița libera” şi cu gura pe sticla de palinca ( marfă de „shop” inaccesibilă oamenilor muncii). Mai citeam şi poezie. Mulți. Multă. Incredibil de mulţi. Incredibil de multă. Unii o citeau doar de sanchi, memorând tembel stihuri cu relevanţă și priză la gagici. Alții pentru ca erau texte de „cântece de la cenaclu”. Alții, în fine,  pentru ca pur și simplu iubeam poezia. Nichita, Borges… Acum să nu vă imaginați că de-aia chiuleam noi, ca să ne tocim coatele prin bibliotecă. Dar despre astea vom mai vorbi.

În fundul clasei, Karate și Torpila hlizeau ca doi idioți, dându-şi coate în vreme ce se holbau la niște revistuţe porno procurate în timpul practicii din port. Doi imbecili. Beleau ochii la putorile dezbrăcate din poze, apoi își arătau unul altuia conturul măciucilor sculate,  trosnind prin prohaburi. Atât îi ducea capul. Două brute. Doi imbecili. Karate era un mitocan de un metru nouăzeci şi o sută de chile. Îşi pierdea timpul cu alții asemenea lui, pe malul mării, unde făceau clandestin atrenamente de arte marţiale. Iar apoi exersau prin discoteci și pe unde se mai nimerea ,caftul cu zvâc asiatic. Evident, în nopțile de video malacul nu servea decât Bruslea. Era capabil de limbaj articulat și uneori de vagi semne de inteligenţă. Altfel băiat bun. Dacă aveai o problema , ceva, puteai conta pe el că îi va scoate cel puțin doi dinți problemei.

Colegul său de banca…-ma rog, vorba vine banca, cele doua lepădături rareori onorând banca respectivă cu dosurile lor- colegul său de banca, deci, Torpilă era o altă dihanie. Mai scund, o idee, şi mai puţin trupeş  faţă de Karate (Kara pentru amici) , dar la fel de dedat semioticii. Adica un dobitoc pentru care bătaia era singurul lucru bun pe lume. Când o dădea. Dar şi când o lua era bună. Tipul reuşise performanţa unică de a se încăiera cu absolut toţi ceilalţi colegi. Pe rând. Nu ţinea pică. Nu gândea. Şi spre deosebire de Kara, nu era capabil nici de limbaj articulat. Sau o fi fost, dracu’ să-l ia, că nu l-a auzit nimeni grohăind altceva decât onomatopee.

In timp ce Popescu de mate îşi frigea neuronii să ne scoată la medie, iar cei doi pitecantroci și-o frecau pe sub bancă, tot în ultima banca, rândul din mijloc, Vandalu își tortura colegul de banca, pe Duhu, bețivul clasei. Duhu era o aşchimodie modelul piele și os. Lung, deșirat și alcoolist. Un ratat. Inteligent, sclipitor, dar mult prea devreme dedat viciului. Era unul dintre cei la care țineam sincer. Discuțiile cu el nu erau niciodată plicticoase. Doar ca duhnea mereu a trăscău – de aici și porecla- și era mereu mangă sau încercând să devină mangă. Colegul său, Vandalu, era altă poamă. Un munte de slănină împungând țesătura hainelor în toate direcțiile. Un om de o nesimțire imposibil de descris. Nesimțitul absolut, pentru care măreția unui om se măsoară prin putoarea bășinii pe care o scoate pe cur. Ori prin deci belii dintr-o râgâitură. Musai însoțită de duhoarea de rigoare. Şi întotdeauna cu precizarea odorizantului: „Cârnați”, „Mici de la Crăcănata”, „Pui cu mujdei”. Un porc. Îl vedeai săltând lejer câte o bucă și pocnind aerul cu miesmele cumplite slobozite din străfundul maţelor lui de porc și fiu de activist. Iar la fiecare bășina îi freca și câte o ridiche lui Duhu, la perciuni. Ridichea era procedura prin care malacii îşi exersau autoritatea în faţa piperniciților. Adică apucau un smoc din perciuni şi îi aplicau o mişcare bruscă de tragere-rotație. Vandalu vorbea perfect nemțește asa ca putea fi foarte util vara. La nemțoaice. Iar fizicul sau: păr blond, cur gras, putea ușor păcăli vânzătoarea de la shop și securistul din dotare.

În sala de clasa erau o debandadă plictisită. Șobolanul trecea de la o banca la alta cu nelipsitul carnețel în mână:

-Măgurene, banii, în morții mă-tii! Hai, ca s-a terminat școala și eu rămân pe deficit, ce briciu’meu!

-Ce vrei, bă?

-Pe sor-ta, să i-o trag! Banii, aia vreau!  Ete-aici: doua pachete de BT-optzeci de lei, 12 țigări Assos- saij de lei, trei kentane, 24 de lei. Total o sută şaijpatru, şaijcinci să fie rotund. Plus un tub de anti-baby, total trei sute cinşpe. Ce morţii mă-tii ai făcut tu cu anti-baby, bocciule? Ţi l-ai băgat în cur înainte s-o iei la laba? Hai, lovelele că-ţi sparg mecla.

Amenințarea şobolănească era lipsită de acoperire. Șobolanul era o aşchimodie mică, roșcată, cu faţa mâncată de coșuri. Avea cel mult treizeci de chile  și asta  doar cu bocancii plini  bine de noroi. Voce pițigăiată și mâini de copil. Aveam noi o vorbă, că Şobi nu se poate îmbolnăvi decât de boli de oase și de piele.

Măgureanu îl îmbrâncește lejer pe şoarece. N-are de gând să plătească.

-Măgurene, nu decartezi?

-N-am, bă, lovele.

-Da’ ce ai?

-N-am nimic.

-Uacmenu îl mai ai, mă?

-L-am dat.

-Atunci ai căcat-o! Kara!

În ultima bancă breazul de  Karate țâșnește în picioare. E descheiat la nădragi animalul. Şobi îi face un semn scurt spre Măgureanu indicând și prețul:

-Două de kent!

-Trei! se lăcomește karatistul. Vrea trei țigări.

-Două, în morții mă-tii, și-asa ai să-mi dai banii pe blugi!

-Două- cade de acord caftangiul.

-Măgureanu s-a făcut mic în bancă. Kara se încheie tacticos la nadragi. Se freacă pe măciuca apoi mârâie spre Măgureanu:

-Măgureneee!

Măgureanu întoarce capul, căcat pe el de frica. Matahala din fundul clasei îi face un gest elocvent: cei doi pumni așezați unul peste altul, rotindu-se ușor în sens contrar ( te strâng de gât!), apoi pumnul drept plesnind cu nădejde palma dreapta ( iți sparg faţa!). Măgureanu se întoarce brusc spre șobolan:

-Ceas electronic vrei?

-Să-l văd.

Măgureanu caută în bancă. Are o punga cu mai multe ceasuri electronice, de plastic. Îi alege unul și i-l întinde șoarecelui. Şobolanul, cu dexteritate, îl ia şi mai smulge unul din pungă:

-Suntem chit!

Apoi pornește mai departe cu carnețelul. Din fundul clasei se aude un zbierăt.

-Şoarece! Sări la cap.

Șobolanul se duce si îi întinde o țigare lui Kara.

– Două, Şobi, aşa am vorbit!

-Două să-l spargi, nu să te strâmbi la el,  că aia pot s-o fac și eu!

Nu e Kara prea mulțumit, dar ce e corect e corect.

Zeni, tătarul meu de banca a ațipit. Doarme tot timpul. Copil cuminte. Tocilar. Bun la casa omului. Face teme, suflă și dă la copiat. Şi are tătărimea sa o soră… Ultima noastră zi de pușcă-scoală și Gingis han al meu doarme. Deasupra tablei Ceaușescu râde în două urechi. Tabloul cu o singură ureche a fost schimbat. Pe spatele ăstuia, cei care vor  veni vor găsi desenată o tinta. Şi urmele a sute și sute de flegme. Popescu, la catedră, socotește întruna. Afară, Pedală îi dă cu „un-doi-trei-probă de microfon” ca un căpiat.

-Băga-l-aş în cur la mă-sa pe Pedală cu serbarea lui cu tot! Băi, Vivi, tu de ce ai mai venit, mă? Şi-aşa cu bacu’ ai rupt-o pentru la toamnă.

Ăsta e Buză. Banca din spate. Prietenul și complicele meu în multe fărădelegi, beții și iscodiri ale rostului lumii. El și Hepatită. Colegul lui de bancă. Vivi sunt eu. Diminutiv tâmpit: tavi-vivi.  Are dreptate Buză. Pentru mine bacul vine la toamnă. Rămăsesem corigent la chimie. Prima corigenţă din viaţa mea. Şi ultima. Aşa că mi se rupea de serbare. Şi de Pedală. Şi de liceul lor. Şi de Ceaușescu. Şi de Gorbaciov. Şi de securista de profă de chimie. Şi de toată planeta lor.

…. „