Nu-s un cărpănos. N-am de ce. Zgârcit eşti când ai parale, când n-ai e inutil. Pe principiul lui Niţă Aviaru: mai avem o sută, hai s-o bem şi p’asta să scăpăm dracu’ de grija ei. Ce să mai elaborăm atât, nu-s cărpănos, mă credeţi pe cuvânt sau nu. Şi cu asta basta.
Îmi cumpăr ţigări de la prăvălia din colţ. Şi alte mărunţişuri. Două-trei pachete te ţigări, o sticlă de carbogazoase şi cine mai ştie ce mărunţişuri. De când a devenit leul greu, mereu dă cu virgulă. Când ajung la casă preţul e mereu cu „nişte bănuţi” în coadă. Cum nu-s cărpănos rareori adun metalurgia aia, în general când mă calcă pe nervi acritura de la casă. Aşa că n-am niciodată măruntul necesar.
Ieri îmi iau eu ţigările, sticla de cola şi nişte dropsuri mentolate. Total 27 lei şi 10 bani. Îi dau ăleia o hârtie de o sută şi ea mă roagă să văd dacă n-am mărunt. Adică nu mă roagă. Aş vrea eu. Îmi zice repezit-plictisit:
– Poate aveţi 27 de lei.
Mă scormonesc. Am 28. Îi dau cei 27. Între sprâncenele pensate excesiv i se desenează o cută neprietenoasă. Nu vorbesc limba cutăîntresprâncene aşa că îmi iau ţigările şi dau să plec. Cuta dintre sprâncene devine şanţ adânc, iar lângă ea vin iute să-i ţină pereche şi nişte dungi de incruntate crăcănate pe podişul frunţii. Vocea cucoanei a devenit subit gâjâit cătrănită:
– Şi zece bani.
-N-am.
– Păi mai aveţi acolo un leu.
Are dreptate răguşita. Mai am. Scot hârtia de un leu şi i-o dau. O bagă în casa de marcat şi gata. I-au dispărut cutele. Eu nu-mi pensez sprâncenele aşa că nu ştiu să fac cute. Dar stau şi aştept. Stă şi ea. Sprâncenele alea sunt o mare şmecherie. Acum se arcuiesc a mirare:
-Mai doriţi ceva? zice
– Îhî! zic şi eu încercând să îmi trag la rându-mi gâjâială în voce. Restul!
-N-am mărunt! Când mai treceţi!îmi repede şi se mută către următorul muşteriu.
Chestia e că eu trec pe acolo zilnic. Şi de fiecare dat uit să iau ori cer mărunţişul ăla. Aşa că mi s-a aprins un bec la dispozitivul de detectat nesimţirea. Şi pâlpâie în draci. Buticăreasa se preface că mă ignoră, dar se tot uită chiorâş spre mine. Eu al dracu’, nu mă mişc. Ea patroană de butic cu sprâncene pensate e tot mai iritată de zgârcenia mea. A terminat cu celălalt muşteriu. Pe care l-a jumulit de şaij de bani. Mă ia din scurt:
-Deci mai doriţi ceva?
-Restul!
-V-am zis că n-am mărunt!
-Atunci vă dau marfa înapoi şi dumneavoastră îmi daţi banii îndărăt!
-Am băgat în casă, n-am cum!
– Înţeleg, dar ştiţi ceva? Mi se rupe!
Cucoana şi-a ieşit din pepeni. Deschide casa de marcat şi… surpriză! Găseşte cei nouăzeci de bani.
-Poftim, că văd că te-a făcut nouăj’ dă bani pă tine! mai hârâie o dată spre mine.
Iau cei nouăzeci de bani şi rânjesc. Sunt un meschin. La ieşire îi dau mărunţişul puradelului care cerşeşte. Şi rânjesc. Că sunt un meschin, un cărpănos. Şi sunt mândru tare.