AcasăRabbi ziceDiscursul politic

Discursul politic

Discursul politic este o veche şi statornică preocupare a mea. Am citit un tom consistent cu discursuri ale lui Churchill; sclipitor de multe ori, erudit fără ostentaţie şi muşcător în ironia nu întotdeauna bine dozată. Am trecut prin foarte multe discursuri ale preşedinţilor americani. F.D. R. mi-a părut atent în formulări, dar suferind de păcatul grandilocvenţei.  Harding e îngrijit, cu atentă dozare a pathosului, are un discurs plăcut şi cuminte. J.F.K. e mereu înflăcărat, discursul lui pare o nesfârşită recitare de lozinci, fiecare frază e scrisă pentru a fi memorabilă.

La noi asemenea lecturi sunt mai greu de aflat.Titu Maiorescu reuşeşte să fie strălucitor uneori, alteori pur şi simplu obscur, încurcat de propriile sofisme. Goga suferă de un patetism exagerat, de un mesianism de multe ori deplasat. Iorga e genial atunci când nu se lasă îmbătat de propria retorică.

Astăzi discursul nostru politic se vântură între mediocritate cleioasă şi grobianism răstit, între prostie lucitoare şi livresc grohăit, între logoree insipid declamatorie şi fraza tărăgănat tălâmbă şi agramată. Cum poţi cere un discurs corect construit unor oameni politici care au serioase dificultăţi în acordarea subiectului cu predicatul?

Omul politic nu este şi nu poate fi întotdeauna un orator dăruit; pentru aceasta există o specie, tare rară şi insuficient respectată, de oameni: cei care scriu discursurile. La noi sunt mulţi care se cred înzestraţi pentru arta asta. Şi extrem, extrem de puţini cei care o înţeleg cu adevărat. Despre cei care o şi pot practica, aşa cum se cade, nu are sens să vorbim. Politicianul nostru are în spate oameni de PR care ştiu asorta, mai rău sau mai bine, cravata cu funda de la pălărie; consilieri cu ifose şi înţelepciunea unui şiret de bocanc; purtători de cuvânt încă mai tălâmbi decât politicianul însuşi. Iar proasta pregătire a oamenilor din spatele politicianului poate fi mai uşor sau mai greu de băgat  în seamă, dar mediocritatea celui care scrie discursul omului politic este întotdeauna evidentă şi imposibil de ascuns.

Nu vreau să exagerez importanţa discursului politic, dar şi mai mare ar fi păcatul dacă am subestima valoarea acestuia. Socotiţi doar care sunt numele importante ale politicii româneşti? Traian Băsescu, Crin Antonescu, C.V. Tudor sunt oameni care şi-au construit, în cea mai mare parte, cariera politică bazându-se pe discurs şi nicidecum pe realizări. Trist este să descoperi care este calitatea discursului practicat de aceştia. Şi asta spune ceva despre ei, dar mai ales despre electoratul nostru.

Chiar şi cei care îl dispreţuiesc pe C.V. Tudor se grăbesc să-i recunoască „talentul oratoric”. Nu e trist? Zbierătul isteric, fraza bombastică şi exaltarea dementă, condimentate cu umor grobian şi potriveli scremute de citate aproximative… toate acestea trec drept artă oratorică.

Un alt exemplu este Crin Antonescu. Discursul său, mereu sufocat de perifraze şi metonimii, mereu încheiat într-o epifonemă răstită, e în întregime dependent de inspiraţia oratorului. Care inspiraţie, de cele mai multe ori, uită să-l viziteze pe domnul Antonescu. Lipsa rigorii se vrea suplinită printr-o improvizaţie care, nu de puţine ori, naşte efecte ridicole.  Cominaţia care la C.V. Tudor e o tehnică uzuală, capătă note hilare la domnul Antonescu, atunci când argumentele nu se lasă adunate de improvizaţia retorică a domniei sale. Alteori imprecaţia şi litota domnului Antonescu nasc fraze memorabile, iute scufundate în colbul mediocrităţii de lipsa unei temeinice pregătiri a discursului.

În fine, Traian Băsescu ar fi trebuit să aibă discursul cel mai articulat, argumentat şi bine formulat. Pentru că are în spate resursele unei instituţii care ar fi trebuit să-i ofere oamenii potriviţi pentru elaborarea unui astfel de discurs. Domnul Băsescu însă e omniscient şi omnipotent. Şi ştie instinctiva, care este calitatea consilierilor din preajma domniei sale şi cum au ajuns aceştia acolo. Ce exemplu mai bun vreţi decât cel al purtătorului de cuvânt? Purtătorul de cuvânt ar trebui să fie o instituţie fundamentală pentru orice administraţie prezidenţială, pentru orice partid politic. În cazul actualului nostru preşedinte purtătorul de cuvânt este doar o ficţiune. Domnul Băsescu face singur toate declaraţiile de presă, răspunde -când, dacă şi cum vrea- întrebărilor gazetarilor. Iar discursul domniei sale este întotdeauna obscur, greoi, stupid, fals argumentat şi rău conceput. Ceea ce îl animă este ieşirea din textul dinainte pregătit, imprecaţia este cheia de boltă a discursului său. De altfel asta este întotdeauna singura zonă memorabilă a discursului prezidenţial, sufocat când de sinecdoca generalizantă, când de cea particularizantă: imprecaţia, formulată de cele mai multe ori în cuvinte tari şi repetată suficient pentru a o face penetrantă.

Am ales doar exemplele cele mai semnificative, dar pot urma şi altele. Concluzia rămâne aceeaşi: lipsa unor condeie pricepute la elaborarea unui discurs politic, lipsa scriitorilor de discursuri este evidentă în politica noastră de azi. Ba, încă şi mai grav, este că trec drept pricepuţi tot felul de ageamii. Lipsa asta nu pare să-i deranjeze pe politicieni. Şi asta pentru că electoratul nu pare să fie deranjat de această lipsă, lăsându-se, încă, uşor sedus de prostia fornăitoare urlată cu belşug de decibeli şi de glumiţă mitocănească aruncată sub o complice clipire din ochi. Iar asta se întâmplă pentru că alegătorii din ţara asta pun încă mai mare preţ pe răsteala vocii, decât pe nuanţele din text, dar mai ales pentru că lumea politică, de multă vreme, a fost şi continuă să fie privită ca o sursă de divertisment.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

12 Comments

  1. Din orice unghi. Reagan a avut-o în spate pe Peggy Noonan, care era ok. Ba uneori chiar sclipitoare. Ceea ce reuşea să facă Reagan din discursurile alea era de un comic involuntar inegalabil. Actorul de mâna a doua îşi etala cabotinajul în toată splendoarea. Dar asta e părerea mea.

  2. Discursul politic… Cred ca dintre oratorii mentionati lipseste un nume. Ion Iliescu. E un om care are talentul folosirii cuvintelor, stie ce spune si spune ce doreste. Nimic in plus. Discursul lui este interesant, curat. De cele mai multe ori electrizeaza sala.
    Despre Crin cred ca are un discurs sincer. Ce-i in gusa si-n capusa. Pe-al lui Vadim il percep ca pe unul in care isi lauda propriile talente. Traian? Nu spune nimic. Si e iritant pentru omul necajit si nepedelist.

  3. nu prea ai dreptate in plan concret, maestre. Drumul discursului politic de la scriitorul lui pana la pronuntare trece printr-un traseu extrem de sinuos si, in 99% din cazuri seamana atat de putin cu cel scris incat nici autorul nu mai poate spune daca e al lui sau, intamplator isi poate recunoaste niste fraze, care au ajuns acolo printr-o stranie coincidenta. In primul rand ca cei „mari” nu au un singur redactant, ci mai multi. de la fiecare ia ce crede ca „da” bine si, de cele mai multe ori iese o varza. si nu cred ca ai acces la vreo baza de date cu discursurile originale sa poti discuta pe ele, eventual pe transcripturi.
    Dar ai si dreptate, majoritatea celor care redacteaza au vaga legatura cu profesia de literat, sunt, de obicei jurnalisti absolventi de jurnalistica (sic!) sau diversi ingineri, avocati, chimisti etc.
    iar goga era un orator stralucit, o stiu de la unul care chiar i-a ascultat discursurile la Cluj. Poate ati auzit de el: Petre Tutea.

  4. Ce legătură are cu prefectura? Hai să admitem că eu n-am acces la „bazele de date” şi tu ai. Că altfel nu ştiu cum ţi-a ieşit acel 99%. Dar e un porcentaj la modă.
    Iar despre cum se scrie şi care sunt etapele elaborării unui discurs s-ar putea să ştiu mai mult ca tine.
    În fine, Ţuţea avea propriile păreri şi propriile exaltări. În care eşti liber să te regăseşti. Eu n-am chef.

  5. Ai nostri mai au o mare problema: se cred prea destepti ca sa-i bage in seama pe cei care scriu discursuri politice (ma refer la aia care chiar se pricep). Spre exmplu la un moment dat Draga Stolo avea o armata de consilieri electorali, de la psihologi la regizori care trebuiau sa-i aranjeze mitingurile incat sa dea bine. Si Draga Stolo ce facea? Urla din toti rarunchii ca el stie mai bine si ca doar asa cum spune el trebuie facut. Daca tot dai banii pe un expert in ceva, de ce nu il asculti?!

  6. nu ma gandeam ca o iei asa personal, ca nu ma bagam in discutii, ceea ce m-a lecuit. in ceea ce priveste acel „stiu mai multe decat tine” e ok si asta. desi din asta traiesc, e drept, numai de dupa revolutie. poate tu ai prins si inainte. fiind eu absolvent de litere, nu mi-a iesit 99% nicicum, e o metafora. nu stiu sa calculez procentaje. dar e ok, per total. am prins aluzia. o zi buna.

  7. La Churchill se vede clar o educaţie completă, temeinică, şi fără lipsuri… Totuşi, abilitatea şi farmecul discursului său nu l-au ajutat să câştige alegerile imediat după război…
    Sunt curios cum ar fi fost discursurile lui F.D.R. dacă ar fi existat televiziune în acea vreme…
    Mie mi-au plăcut şi discursurile lui Lincoln…

    La politicienii români e curios cum nu ştiu acordul dintre subiect şi predicat, dar stăpânesc perfect tehnica acordului între subiect şi comision…

    La noi nu vom vedea prea curând scriitori de discursuri, cel puţin din două motive: 1.Sistemul de învăţământ modern e de tot rahatul, vedem jurnalişti care scriu „miau” ca pisica (vorba lui Ciutacu), vedem absolvenţi de studii politice sau relaţii internaţionale care nu fac diferenţa între Quincy Jones şi Quincy Adams… şi 2.Candidatul român „ştie el mai bine”… Adică „tu mă înveţi pe mine ce să spun, mucosule? păi eu sunt politician de 20 de ani, tu eşti un biet scriitoraş de discursuri…” – cam aşa gândesc puliticienii noştri…

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă...

- A word from our sponsors -

De citit

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu folosește. Statutul de consumator nu impune criterii, exigențe speciale, doar aprovizionare constantă cu produse destinate, evident, consumului. Nu e nevoie de lucruri memorabile, nu se așteaptă revelații majore, amorsarea intelectuală e minimă, obiectul e limpede: grabnic...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc...

Din târtița presei

Acum 10-12 ani, pe când acest blog începea să capete formă, îmi plăcea să fac un soi de "revistă a presei". Pe atunci mai aveam ceva ce semăna, vag, cu presa. Încă era ofițerime pe-acolo. Acum doar tablagii. Nu știu dacă am să încep iar să cern știrile,...