Discursul politic

Discursul politic este o veche şi statornică preocupare a mea. Am citit un tom consistent cu discursuri ale lui Churchill; sclipitor de multe ori, erudit fără ostentaţie şi muşcător în ironia nu întotdeauna bine dozată. Am trecut prin foarte multe discursuri ale preşedinţilor americani. F.D. R. mi-a părut atent în formulări, dar suferind de păcatul grandilocvenţei.  Harding e îngrijit, cu atentă dozare a pathosului, are un discurs plăcut şi cuminte. J.F.K. e mereu înflăcărat, discursul lui pare o nesfârşită recitare de lozinci, fiecare frază e scrisă pentru a fi memorabilă.

La noi asemenea lecturi sunt mai greu de aflat.Titu Maiorescu reuşeşte să fie strălucitor uneori, alteori pur şi simplu obscur, încurcat de propriile sofisme. Goga suferă de un patetism exagerat, de un mesianism de multe ori deplasat. Iorga e genial atunci când nu se lasă îmbătat de propria retorică.

Astăzi discursul nostru politic se vântură între mediocritate cleioasă şi grobianism răstit, între prostie lucitoare şi livresc grohăit, între logoree insipid declamatorie şi fraza tărăgănat tălâmbă şi agramată. Cum poţi cere un discurs corect construit unor oameni politici care au serioase dificultăţi în acordarea subiectului cu predicatul?

Omul politic nu este şi nu poate fi întotdeauna un orator dăruit; pentru aceasta există o specie, tare rară şi insuficient respectată, de oameni: cei care scriu discursurile. La noi sunt mulţi care se cred înzestraţi pentru arta asta. Şi extrem, extrem de puţini cei care o înţeleg cu adevărat. Despre cei care o şi pot practica, aşa cum se cade, nu are sens să vorbim. Politicianul nostru are în spate oameni de PR care ştiu asorta, mai rău sau mai bine, cravata cu funda de la pălărie; consilieri cu ifose şi înţelepciunea unui şiret de bocanc; purtători de cuvânt încă mai tălâmbi decât politicianul însuşi. Iar proasta pregătire a oamenilor din spatele politicianului poate fi mai uşor sau mai greu de băgat  în seamă, dar mediocritatea celui care scrie discursul omului politic este întotdeauna evidentă şi imposibil de ascuns.

Nu vreau să exagerez importanţa discursului politic, dar şi mai mare ar fi păcatul dacă am subestima valoarea acestuia. Socotiţi doar care sunt numele importante ale politicii româneşti? Traian Băsescu, Crin Antonescu, C.V. Tudor sunt oameni care şi-au construit, în cea mai mare parte, cariera politică bazându-se pe discurs şi nicidecum pe realizări. Trist este să descoperi care este calitatea discursului practicat de aceştia. Şi asta spune ceva despre ei, dar mai ales despre electoratul nostru.

Chiar şi cei care îl dispreţuiesc pe C.V. Tudor se grăbesc să-i recunoască „talentul oratoric”. Nu e trist? Zbierătul isteric, fraza bombastică şi exaltarea dementă, condimentate cu umor grobian şi potriveli scremute de citate aproximative… toate acestea trec drept artă oratorică.

Un alt exemplu este Crin Antonescu. Discursul său, mereu sufocat de perifraze şi metonimii, mereu încheiat într-o epifonemă răstită, e în întregime dependent de inspiraţia oratorului. Care inspiraţie, de cele mai multe ori, uită să-l viziteze pe domnul Antonescu. Lipsa rigorii se vrea suplinită printr-o improvizaţie care, nu de puţine ori, naşte efecte ridicole.  Cominaţia care la C.V. Tudor e o tehnică uzuală, capătă note hilare la domnul Antonescu, atunci când argumentele nu se lasă adunate de improvizaţia retorică a domniei sale. Alteori imprecaţia şi litota domnului Antonescu nasc fraze memorabile, iute scufundate în colbul mediocrităţii de lipsa unei temeinice pregătiri a discursului.

În fine, Traian Băsescu ar fi trebuit să aibă discursul cel mai articulat, argumentat şi bine formulat. Pentru că are în spate resursele unei instituţii care ar fi trebuit să-i ofere oamenii potriviţi pentru elaborarea unui astfel de discurs. Domnul Băsescu însă e omniscient şi omnipotent. Şi ştie instinctiva, care este calitatea consilierilor din preajma domniei sale şi cum au ajuns aceştia acolo. Ce exemplu mai bun vreţi decât cel al purtătorului de cuvânt? Purtătorul de cuvânt ar trebui să fie o instituţie fundamentală pentru orice administraţie prezidenţială, pentru orice partid politic. În cazul actualului nostru preşedinte purtătorul de cuvânt este doar o ficţiune. Domnul Băsescu face singur toate declaraţiile de presă, răspunde -când, dacă şi cum vrea- întrebărilor gazetarilor. Iar discursul domniei sale este întotdeauna obscur, greoi, stupid, fals argumentat şi rău conceput. Ceea ce îl animă este ieşirea din textul dinainte pregătit, imprecaţia este cheia de boltă a discursului său. De altfel asta este întotdeauna singura zonă memorabilă a discursului prezidenţial, sufocat când de sinecdoca generalizantă, când de cea particularizantă: imprecaţia, formulată de cele mai multe ori în cuvinte tari şi repetată suficient pentru a o face penetrantă.

Am ales doar exemplele cele mai semnificative, dar pot urma şi altele. Concluzia rămâne aceeaşi: lipsa unor condeie pricepute la elaborarea unui discurs politic, lipsa scriitorilor de discursuri este evidentă în politica noastră de azi. Ba, încă şi mai grav, este că trec drept pricepuţi tot felul de ageamii. Lipsa asta nu pare să-i deranjeze pe politicieni. Şi asta pentru că electoratul nu pare să fie deranjat de această lipsă, lăsându-se, încă, uşor sedus de prostia fornăitoare urlată cu belşug de decibeli şi de glumiţă mitocănească aruncată sub o complice clipire din ochi. Iar asta se întâmplă pentru că alegătorii din ţara asta pun încă mai mare preţ pe răsteala vocii, decât pe nuanţele din text, dar mai ales pentru că lumea politică, de multă vreme, a fost şi continuă să fie privită ca o sursă de divertisment.