Partidul marilor nădejdi

Un buticar mai evoluat îmi povestea, acum nişte ani, despre felul în care va mântui el România. Omul patrona o firmă care presta servicii către unu şi acelaşi client. Din ’90 şi până în prezent a luat parale de la aceeaşi companie de stat. La orice altă competiţie participa, ieşea invariabil pe ultimul loc. La licitaţiile pe bune oferta sa era mereu în coadă. Tuna şi fulgera, mâniat de „corupţia jigodiilor” care strică piaţa cu „preţuri dă dampin”. Cu vechiul şi singurul său client lucrurile erau simple: umfla preţurile ducându-le la cote absurde. Câtă vreme respecta un algoritmul care spunea cum se împart banii, afacerea mergea. Cu timpul, firma lui devenise adăpost pentru tot felul de foşti şefi şi şefuleţi de la compania de stat care era singurul său client. Şi nevestele lor. Şi copii lor. Şi nevestele altora, care îi puteau fi de folos la vremuri grele. Costurile sale sfidau orice logică, dar exista un client generos, gata oricând să accepte o mărire a preţului. Nu intru în amănunte.

Zăpăcit de prosperitatea asta neaşteptată, omul începuse să se creadă înzestrat cu un geniu aparte. Îl enerva ideea că, oriunde altundeva încerca să depună o ofertă, tarifele sale erau sursă de mare haz. Aşa că hotărâse să ignore chestia asta. În 16 ani de existenţă ai firmei avusese unul şi acelaşi client. Dar afacerea mergea, curtea era plină de maşini scumpe, deci era limpede că ceea ce face face bine. Aşa că începuse să dezvolte curioase preocupări pentru politică. Până atunci relaţia sa cu politica fusese simplă: ăia cereau, el cotiza. Acum observase că atunci când vorbeşte este ascultat. Şi admirat. De către salariaţii săi. Şi începuse să dezvolte teorii politice pe care le-aş numi … interesante. Descoperise el că toate doctrinele politice au câte ceva interesant. Ba chiar şi dogma ortodoxă e valoroasă în administrarea treburilor ţării. Aşa că îi căşunase să îşi facă propriul partid.

-Bă, fac partid. O să fie unul socialist, că trebe să ai grijă şi de amărâţi. Şi liberal, că libertatea e importantă. Creştin, că am vorbit cu prea sfinţitul şi fără biserică ne ia dracul. Conservator, mi-a zis mie Fane că au conservatorii nişte chestii. Ecologist, că e la modă în vest. Naţional, cum era? A, da… că altfel ne ia ungurii Ardealul. Mai era… Ce mai era? Da, progresist şi… Stai aşa. Cum era? Deci.. Partidul Naţional Socialist Liberal Conservator Ecologist şi Progresist. Da’ sunt prea multe litere, în pula mea… nu ţine lumea minte.

Mai departe, dacă aveai răbdare, urma o teorie zăpăcificantă. Oricum, doctrina viitorului partid suferea adaptări şi reformulări, in funcţie de conversaţiile recente, de discuţiile cu prea sfinţitul sau in funcţie de certurile sale domestice. Dar era clar: partid, senat, preşedinte. Iar când ajunge preşedinte…

-Desfiinţez parlamentu’, îl pun pe Fane la finanţe şi luăm imprumuturi de afară ca nebunii. Pe urmă trebuie să aibă grijă ăia de noi ca să putem da banii înapoi. Cu banii împrumutaţi dau pensii şi lefuri mari ca să mă voteze ăştia.

Era simplu. Şi azi îmi pare rău că nu şi-a făcut partid. N-a avut cum. Compania de stat la care ronţăia a terminat investiţiile, iar maşinile din curte s-au împuţinat. Acum abia îi ajung banii pentru focurile de artificii, de ziua lui.

Dar există şi o veste bună. Acum  e pe cale să se nască un partid întocmai cu cel visat de omul meu. Uniunea Natională pentru Progresul României. Sunt ceva mai puţine litere, dar cam acelaşi rahat. Şi preşedinţii sunt mai puţini decât în proiectul original. Că omul meu visa un preşedinte de onoare, unul executiv, „un preş. plin”, un „preşedinte politic” şi „unul pentru colaborarea cu românii”. Da’ nici soluţia UNPR-ului, cu trei preşedinţi nu e rea. Mare vizionar omu’ meu. Degeaba îl cercetează DNA azi.