Mai întâi am citit articolul acesta din ediţia online a Cotidianului. Apoi l-am recitit. Nimic din ce se spunea acolo nu era nou, nici măcar stilistica nu era de o expresivitate nemaipomenită. Pur şi simplu încă cineva scria despre o realitate care ne plezneşte în frunte, în fiecare zi. Cum sunt mereu amorsat, când vine vorba despre acest subiect, mi-am lăsat revolta să bolborosească, să dea pe dinafară.
Apoi am trecut la articolul următor. Tot din ediţia online a Cotidianului. Acest articol. În care doi intelectuali admirabili au ceva de împărţit. I-am iubit cu aceeaşi măsură şi pe Iorgulescu şi pe Nedelcovici. Şi voi continua să-i iubesc. Dar după ce am citit articolul cu pricina, şi toate cele de dinainte, legate de acest subiect, am simţit revolta de mai devreme prefăcându-se într-o materie mult mai vâscoasă şi mai greu de alăturat unui predicat. Materia aceea din care, de obicei, se naşte scârba şi lehamitea.
Eu il cred pe Goma in cele scrise despre cei doi…
Acum 20 de ani erau la mare cautare macelarii si vanzatoarele de alimentara. Intelectualii nostri se macelareau cu cei din diaspora. S-a schimbat ceva, dupa 20 de ani, in afara de faptul ca am mai imbatranit un pic?
Lucrurile sunt mult mai complicate şi problema nu este dacă să-l crezi pe unul sau pe altul.
Eu o iubesc ,doar pe d-na Iorgulecu 🙂
Vezi, că te făcui zeu în ultimul post!
Trebuie să fie cineva, care să-l invite pe Sile, şoferul burtos, în casă, nu?!
Când între numele Iorgulescu şi Nedelcovici, sunt inserate cele ale lui Morar si Tismăneanu, e greu de conceput că te-ar putea năpădi entuziasmul…
Cand unul isi scrie operele „complete”, nu pot decat sa-l cred pe cel de-al doilea.