Reforma în educaţie

Dacă vorbim despre proiectul lui Băsescu de reformă în educaţie înseamnă că trăim într-o realitate paralelă, în care Kim Jong-il este un neobosit militant pentru libertatea de exprimare, George W. Bush multiplu laureat al premiului Nobel pentru fizică, Emil Boc pivot la Chicago Bulls şi Elena Udrea o cucernică şi sfioasă călugăriţă la mânăstirea Tanacu.

Traian Băsescu are dreptate: învăţământul românesc este cel mai de căcat din UE. La fel cum sistemul de sănătate e cel mai de rahat. Tot aşa cum economia românească e cea mai de hândel din aceeaşi UE. În aceeaşi măsură în care infrastructura din transporturi e cea mai de caca, tot din UE. Şi putem continua enumerarea asta până mâine. La toate astea trebuie adăugată o minimă precizare: el este preşedintele ţării în care se întâmplă toate astea. Şi suntem în al şaselea an de când el e buricul suprem al patriei, ocupat cu pogorârea trăitului bine printre ornitorinci. Iar dacă e să ne rezumăm la învăţământ mai spunem doar că are dreptate. Avem un învăţământ de tot căcatul. E sistemul de educaţie în care Boc e profesor universitar, Elena Udrea conferenţiar şi EBA absolventă de cursuri de masterat.

Dacă există, de ceva vreme, o problemă a învăţământului românesc asta se cheamă: reforma! De 20 de ani am tot reformat un sistem, care de bine, de rău, funcţiona, până s-a ales praful. Nu a existat ministru care să nu vină să-şi exerseze propriile fantezii pe un sistem şi aşa chinuit. Toţi miniştrii care au trecut pe la educaţie au simţit nevoia să-şi lase dâra prin praful care s-a ales de învăţământul românesc. Ba încă şi vreo câţiva premieri, niscaiva ONG-uri şi acum Băsescu – om cu multă şcoală şi mare respect pentru buchea cărţii. Iar toate pseudo-reformele astea s-au dus într-o singura direcţie: scăderea permanentă a exigenţei. Aşa se face că acum aserţiunea băsesciană că şcoala românească produce tâmpiţi tinde tot mai mult să devină realitate.

Încercăm să maimuţărim, de douăzeci de ani, modelul american. În educaţie, în sănătate sau în economie. Rezultatul e ghiveciul care se vede. Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din SUA s-a învârtit tocmai în jurul acestor două subiecte cheie: educaţia şi sănătatea. Pentru că sistemul american de educaţie, ca şi cel de sănătate, are probleme. Şi dacă la ei sistemul e pe butuci asta nu înseamnă că nu-l putem noi importa ca tâmpiţii, la pachet cu avioanele trimise la casare.

Politizarea sistemului, investiţia în termopane şi permanenta scădere a exigenţei a transformat învăţământul nostru în ceea ce se vede. Tocmai de aceea nu avem cum saluta un proiect care îşi propune exact: investiţia în termopane, politizarea şi scăderea exigenţei. Nu am pretenţia că sunt un priceput, nu am soluţii miraculoase, dar cred că sistemul are nevoie, în primul rând, de stabilitate. Mai cred că învăţământul trebuie să fie un sistem în care să aibă loc educaţia şi formarea tinerilor, dar şi un intransigent filtru cu ajutorul căruia să se poată selecta elitele. Mai trebuie să admitem că, la noi, învăţământul privat este un eşec. O spun cu neplăcere: învăţământul privat este calea mai uşoară de acces la o diplomă, de cele mai multe ori fără acoperire.

Vom discuta, zilele astea, şi proiectul de lege, luându-l la purecat. Deocamdată repet: exigenţa, asta e cheia. Trebuie ca diploma universitară să înceteze să fie o fiţă, diplomele de master sau doctoratele să înceteze să fie zorzoane pe care şi le atârnă toţi sferto-docţii. Diploma trebuie să redevină un certificat de calitate! Greu de obţinut şi tocmai de aceea preţios. În rest… termopane-termopaneeeee!

Şi dacă tot vorbim despre învăţământ, daţi o raită pe aici şi vedeţi şi materialul video din josul paginii. Că merită. Cam aia e treaba.