Demisiile de la Adevărul

Demisiile de la Adevărul au generat ceva discuţii, au stârnit oleacă de vâlvă. M-am cam ferit să discut despre problemele presei şi ale presarilor. Pentru că aici lucrurile sunt clare: printul trage să moară. Motivele sunt multe şi ar merita, poate, o discuţie mai complexă, dar asta e felia lui Comănescu. Şi o face el mult mai bine.

Dacă e să vorbim despre demisiile de la Adevărul avem de împărţit discuţia în două părţi:

a) demisionarii

Demisia unora precum Cartianu sau Ciocăzanu e un câştig pentru orice ziar de unde ăştia pleacă. Tipul ăsta de „jurnalişti” reprezintă unul din motivele pentru care presa scrisă e în hândel. Îngălaţi, dar versatili; prostălăi, dar zgomotoşi; gata să pupe în cur exact ce au înjurat ieri dacă noul stăpân le cere asta, iar bănuţii sunt frumoşi. Personal am fost întotdeauna uimit de ascensiunea unui personaj precum Cartianu. Un dobitoc care stropeşte când vorbeşte. Şi scrie precum vorbeşte. Dar pe care – din motive care scapă înţelegerii- patronii din presă se grăbeau mereu să-l aducă în oastea lor de strânsură.

Despre Corneţeanu n-am ce scrie. Personajul îmi e puţin cunoscut, iar informaţiile pe care le am despre el ţin de zona obscură a presei şi mai puţin de cea vizibilă.

Una peste alta plecările celor doi n-ar trebui să fie nicio pagubă. Adevărul nu-l mai citesc de multă vreme. Nici în print, nici on-line. Pentru că ziarul e un ghiveci, o adunare de texte aruncate de-a valma. Pentru că simpla colectare de texte, semnate de unii „cu nume”, şi înghesuirea lor pe hârtie nu mă seduce nicicum.

În lupta cu televiziunea şi online-ul ziarele în forma lor tipărită, nu se mai pot baza pe informaţie. E o bătălie pierdută, vor fi mereu în urma evenimentelor, atât televiziunile cât şi online-ul putând oferi informaţia în timp real. Lucru pe care printul nu are cum îl face. Dar un ziar îşi poate contrui o poziţie solidă bazându-se pe opinie, anchetă şi reportaj. Şi cine naiba ar da bani ca să aibă acces la opinia lui Cartianu?

b) patronatul

Dinu Patriciu e patron de presă. Pentru că a vrut şi a putut. Dar nu se mulţumeşte să fie doar patron. Dacă are gazetă de ce să nu fie şi editorialist? De ce să nu fie şi redactor-şef, şi cap-limpede, şi manager de gazetă? Pentru că vrea şi ( crede el) poate.

Am stat de mai multe ori de vorbă cu el şi mi-a lăsat o bună impresie. Va trebui, totuşi, să înţeleagă că presa e o afacere de un tip mai aparte. Care trebuie lăsată să fie condusă de cei care se pricep. Cu toţii mâncăm şaorma, mulţi putem deveni patroni de şaormărie, dar puţini chiar ştim cum se taie carnea de pe butuc. La fel şi în presă. Iar analogia cu şaormăria nici nu o socotesc deplasată.

Dacă Dinu Patriciu şi-a tras trust de presă doar pentru a avea „oglindă oglinjoară cine e cel mai gigea din ţară?” atunci e pe drumul cel bun. Dacă însă îşi propune să construiască nişte gazete serioase, pe care să le citească şi altcineva, în afară de el şi amici, atunci va trebui să îşi amintească ce dihanie păroasă e chestia asta numită „credibilitate”. Şi mai ales va trebui să găsească pe cineva care să-i amintească periodic că nu se pricepe la toate. Şi că o gazetă trebuie condusă de cineva priceput în facerea de gazete. Ştiu că liberalii au născocit ideea că un contabil poate fi bun ministru al sănătăţii şi managerii de vid pot fi buni directori de spitale, dar ideea unui şef de tutungerie promovat director de gazetă e un pic, dar doar un pic, cam riscantă. Chiar dacă, in spe, Imre chiar e un tip agreabil, un om de bun simţ şi un manager priceput în ale afacerilor. Alt fel de afaceri.