Sunt un împătimit cinefil. Poate ar fi mai potrivit să spun „consumator de film”. Cinefilii sunt o specie mult mai rafinată, respirând un anume snobism care nu-mi prieşte.
După 1989, producţia cinematografică românească a străbătut căi de neînţeles, pentru mine. Regizorii consacraţi nu au făcut altceva decât să se auto-pastişeze, cu rezultate dintre cele mai ridicole. „Supravieţuitorul” lui Sergiu Nicolaescu e un exemplu elocvent, în această privinţă. Cretinismelor lui Mircea Mureşan ( regizor respectabil altfel, care realizase în 1979,un film memorabil Ion : Blestemul pământului, blestemul iubirii) de tipul Miss Litoral sau A doua cădere a Constantinopolului i se opun însăilări deloc mai merituoase, ca Pepe & Fifi al lui Piţa sau plicticosul exerciţiu de narcisism al lui Veroiu: Somnul insulei.
Mircea Daneliuc face o notabilă excepţie. Trilogia sa, alcătuită din Patul conjugal, Senatorul melcilor şi Această lehamite e închegată. Inegală, dar remarcabilă ca forţă, dozând perfect contemplaţia lucidă cu ironia muşcătoare, trilogia lui Daneliuc reprezintă, alături de Balanţa lui Pintilie şi Asfalt tango al lui Nae Caranfil, realizările cele mai notabile ale anilor ’90.
Nae Caranfil este, de altfel, regizorul care ne dă şi singurele producţii remarcabile de după 2000: Filantropica şi Restul e tăcere. Caranfil reuşeşte, în Filantropica, ceea ce încercaseră şi alţii înaintea sa: să surprindă dezagregarea unei societăţi româneşti incapabile să îşi mai formuleze un sistem de valori coerent. Dacă lui Caranfil îi reuşeşte acest exerciţiu este pentru că demersul său e lipsit de cruzime şi însoţit de umor simţit. În Restul e tăcere, Caranfil încearcă ceva complet diferit. Şi îi iese. Chiar dacă reproşul că filmul respiră prea mult Tornatore este valid, regizorul român îşi asumă, din capul locului, această filiaţie şi reuşeşte, depăşind această premiză, să realizeze un film pur şi simplu frumos. Bine scris, bine filmat, cu o muzică memorabilă şi mai ales bine jucat.
Şi ajungem la vremurile cele noi. Şi la generaţia regizorilor revoltaţi fără rost, protestatari împotriva naiba ştie cui şi premiaţi aiurea. „Lupii tineri” ai cinematografiei româneşti – îi numea cineva. Nu ştiu cât de lupi vor fi fiind, dar ştiu cu siguranţă că „realizările” acestei generaţii îmi displac. Chestie de gust, desigur. Cu o excepţie şi aici: California dreamin’, al regretatului Cristian Nemescu.
Realizările acestei generaţii, oricât de premiate, oricât de lăudate, nu au reuşit deloc să mă impresioneze. Dimpotrivă. ( Am admis că nu sunt un cinefil! Judec folosindu-mă de propriile criterii şi nu ghidându-mă după coroniţele primite pe la naiba ştie ce festivaluri!) Dacă explorarea sordidului şi cruda exhibiţie a urdorilor subteranelor societăţii se numeşte realism, fie. Dacă reaua aşezare a camerei şi stângăcia filmării e botezată stilistică, accept şi asta. Dacă scenariul prost scris şi dialogul rudimentar, însăilat din şabloanele mahalalei şi înjurăturile derbedeilor, se numeşte radiografie socială, fie, accept şi asta. Dar că toate acestea împreună vor să fie numite artă, asta cu greu mai pot numi.
Marfa şi banii, al lui Cristi Puiu, se vrea un film on the road. E doar o porcărie. Povestea lipseşte, iar inflaţia de înjurături gratuite ţine loc de dialog. Nu puţini sunt cei care au găsit merituos acest film. Să le fie de bine! Moartea domnului Lăzărescu este altceva. Iar asta i se datorează mai ales regretatului Ion Fiscuteanu. Scenariul e bun, distribuţia în regulă. (Sunetul mizerabil! veche boală a filmelor româneşti!) Cred doar că tratarea regizorală e rea. Puiu s-a dorit un observator rece, lipsit de emoţie. Nu i-a ieşit.
Despre Mungiu ce să spun? După ce în Occident ( film ok, fără a fi cu nimic excepţional) trăgea cu ochiul la Tarantino, a venit „marea realizare”: Patru luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Premiat şi răs-premiat. (N-am să explic care a fost contextul în care şi-a primit marele premiu la Cannes). Bravo lui pentru asta! Am voie, totuşi, să consider filmul o porcărie? Cap coadă! Rău scris, rău filmat, rău jucat! Aceeaşi sadică scufundare în sordid, aceeaşi exhibiţie lipsită de emoţie ( care se vrea rece observaţie) care vrea să treacă drept analiză socială, la generaţia lupilor tineri. Am mai scris despre asta şi am fost acuzat de lipsă de patriotism, deficit de estetică şi multe alte cusururi. Asta e!
În fine, ultima mare vorbărie se referă la alt film premiat pe afară. Eu când vreau să fluier, fluier al lui Florin Şerban. Un film despre puşcăriaşi, cu puşcăriaşi. Pentru că, între timp, bună parte din distribuţia filmului s-a adunat după gratii. Pe motiv de tâlhării şi furtişaguri. Un film prost. Prost. Prost. Mizerabil scris, mizerabil filmat. Despre joc al actorilor n-are sens să vorbim. Despre mesaj nici atât.
Şi cu asta am încheiat. Că şi aşa m-am lungit prea mult. Trebuia să răspund cuiva care mă întreba de ce nu mai merg la cinematograf, să văd filme româneşti. Am răspuns?
Zi ceva si despre „Iacob” al lui Daneliuc.
Il caut de ceva vreme dar nu dau de el.
„Restul e tacere” e intradevar un film romanesc de exceptie. Un film de care nu te saturi.
De restul…prea putin mai imi amintesc.
Foarte pe sufletul meu de cinefil ai grait. Sordid, gri, camere miscate, prea multe cefe de actori si prea putine chipuri expresive, replici lesinate, personaje acrite, parca tot ce vrem e sa ni se plinga de mila pe-afara.
Eu pling de mila mea, ca tre’ sa ma multumesc cu filme facute acum 30 de ani. Sau cu Kick Ass & alte aberatii americane actuale care-mi insulta inteligenta, da’ macar nu-mi fac greata de la atitea cadre miscate si neclare.
impresii despre „Marţi după Crăciun”? din nou un film lăudat.
şi din cele mai vechi Hârtia va fi albastră, Boogie, A fost sau n-a fost?
„Marţi după… ” … nu ştiu. Nu l-am văzut.
„A fost sau n-a fost” mi-a părut ok. Şi atât. Pe celelalte nu le-am văzut.
Rabbi, dreptate ai cu 4,3,2. Dezamagire crunta!
Restul nu le-am vast da’ nici nu ma trage ata.
Banzai!
Ești un pic nedrept cu Miss Litoral (sau fu A Doua Cădere?)… Măcar avurăm ocazia să o vedem pe Anca Țurcașiu cu țâțele goale… (că în rest nu mai rețin absolut nimic din film)… La vârsta pe care o aveam atunci, conta orice țâță văzută la cinema 😀 🙂 :)))))
Are Turcasiu asa ceva? 🙂
N-am mai vazut un film sa-mi rupa sufletul de mult timp, cam prea mult. Nici romanesc nici strain. Cred ca am imbatranit exagerat de mult.
lol ai vazut toate filmele alea absolut degeaba ca ai inteles zero
Absolut de acord. Le-am văzut degeaba. Cu înţelesul… deh, uite că a avut cine le înţelege. Ăi care s-au regăsit în ele. Bravo ţie!
Interesant. Eu, personal, ador ‘noul val’, ba chiar mi se pare o miscare care schimba in bine fata cinema-ului. Dar sunt constient ca nu toata lumea are aceleasi gusturi, ba chiar foarte putini ‘consumatori de cinema’ din Romania se dau in vant dupa ei. Pare destul de clar cam ce filme te ating din articolul de mai sus. Daca te atrag italienii, gen Tornatore, e normal sa nu it placa alti regizori romani in afara de Caranfil si Nemescu. Daca ti-ar placea mai mult cinematografia nordica, probabil ca te-ar da pe spate Mungiu & co.
Dar totusi, toti criticii aia faimosi, mai mult sau mai putin snobi, au niste argumente cat de cat valide. Nu poti sa spui ca scenariile si (mai ales) dialogurile din filmele noului val sunt proaste. Cat despre imagine, asculta-l pe Mungiu despre cum isi planifica fiecare miscare a camerei. Are o filosofie in spate, nu e tocmai un amator. Ca nu-ti plac tie rezultatul final, e, cum ai zis, o chestiune de gust.
Da’ nu vreau să-l aud cum îşi planifică. Prefer să judec rezultatul. Altfel am mai auzit că ai noştri sunt toţi nişte pui de von Trier, dar doar pui.
Dacă îmi plac Tornatore sau Jarmusch nu înseamnă că mă opresc la ei.
Cât despre schimbarea la faţă… şi o rangă în nas îţi schimbă faţa. Da’ nu neapărat în bine.
Eu tin cu „A fost sau n-a fost” al lui Porumboiu. „Am văzut” filmul ăla de zeci de ori înainte să fie filmat pe la televiziunile locale din oraşul meu (Bv). Am un amic timişorean, şi el l-a văzut, la el în oraş. Tot înainte să-l transpună Porumboiu pe peliculă.
Prietene, băieţii ăia de care vorbeşti sunt pe val. un val oportunist. Am văzut mii de filme la viaţa mea. Şi, cinstit vorbind, alea m-au făcut să nu mă mai duc la filmele româneşti. Pentru că nu spun nimic. Apropo de mişcările aparatului: Tarkovski era un maniac al acestei „planificări”. Îşi aminteşti cadrul ăla extrem de lung din „Călăuza”, spre sfârşit, în camera aia sordidă, care era, de fapt, o uriaşă bibliotecă? Turnat dintr-una, cu mişcări complicate în spaţiu. Spunea ceva, era de un dinamism şi de o plasticitate extraordinare, cu toate că nu se întâmpla nimic. Un individ monologând pe un scaun. Nu mai vorbesc de cadrele din zonă. Sau Fellini, în E la nave va! sau în Satiricon. deşi favoritul meu e Amarcord.
De fapt, ca să n-o mai lungesc: băieţii nu ştiu să spună o poveste, sunt tezişti şi îşi urăsc personajele.
Da, dupa inundatiile din 1975, ” Apa ca un bivol negru ” anunta o noua generatie de cineasti. Si au confirmat( nu pot uita ” Nunta de piatra”).
Si acum incearca sa se regrupeze tinerii cineasti, dar le lipseste acel filon estetic si solidaritatea .Acum totul e pe bani…( exceptie Nae Caranfil si Nemescu).4,3,2 – o mare porcarie.
Dar ” Concertul”?
Acum… Tarkovski fu unu. Şi Bergman, Antonioni, Pasolini, Kieslowski etc, tot câte unu. Ei au fost geniali şi nu cred că ar fi frumos să comparăm câţiva regizori români cu ei.
La noi, au mai fost şi Terminus Paradis, care mi s-a părut un film excepţional, „Eu sunt Adam” al lui Piţa – idem. Există şi filme bune care nu rulează prin cinematografe pentru că nu sunt destinate maselor.
Mie Sergiu N. mi se pare că a fost un regizor mediocru toată viaţa sa. Cu resursele pe care le avea… (Călăuza, că tot vorbeam, a fost făcut cu un buget de 10,000 usd).
Mai mult, oamenii aştia încearcă să redea povestea a ceea ce suntem. Aştia suntem şi asta avem de povestit până la urmă…
Ei, să nu exagerăm! Tarkovski era renumit pentru „mocăiala” lui. Aşa că n-a costat „Călăuza doar 10.000 de dolari! Vezi să nu fi pierdut nişte zerouri pe drum! Dar oricum nu asta contează! Filmele româneşti cu adevărat memorabile rămân prea puţine, şi se grupează undeva între anii 60 şi 70, când cu liberalizarea. După aia, mai subţirescu. Iar acum foarte subţirescu!
V-aş aduce aminte de „Să mori rănit din dragoste de viaţă”, sau de „Înghiţitorul de săbii”. Sau, de ce nu, de Valurile Dunării, sau Duminică la ora şase.
Daca ar fi sa revad un film acesta ar fi „Glissando”al lui Mircea Daneliuc.
Un reper cultural,un film spectaculos şi modern,unic în istoria cinematografiei romane…
Cum zice C. Gheorge… trebuie știi să spui o poveste.
Asta… una; doi… trebuie să ai o poveste.
Pot să fac și eu un film de o oră jumate… înjurând non-stop.
Așa… și?
Am produs o bizarerie… o ciudățenie.
Deci… zic și recomand un film:
„Puterea și Adevărul” – film românesc… poate unul din cele mai bune producții mioritice, la un loc cu „Reconstituirea”.
Nu tu țâțe… nu tu înjurături.
Poveste.
Salut,
„Hirtia va fi albastra” si „Furia” sunt doua filme geniale, care nu sufera de „erorile” obisnuite ale filmelor romanesti ( dialog academic in context de strada, sunet de rahat, filmare noaptea din care sa nu vezi nimic, calitatea imaginii mai mult proasta decit buna, actori paralizati pe fata carora se vede 3,2,1… si acum spun replica).
Din unele din motivele de mai sus am gasit urmatoarele filme insuportabile: „Moartea Domnului Lazarescu”, „Filantropica”, „Marfa si Banii”, „Orient Express”.
Filme ca 4,3,2 sau „Supravietuitorul”, cred ca partile bune le depasesc pe cele rele, desi impresia la 4,3,2 a fost mai mult una proasta, si cred in continuare ca scena „negocierii” din camera este singura care trebuia pastrata din film.
Doar pentru ca un film e facut de Caranfil sau de Pintilie, nu inseamna ca trebuie sa ne prosternam in fata lui. Filmele trebuiesc luate la „face value”, si doar ce e pe pelicula conteaza. Recomandarea mea este sa te uiti in continuare la filmele „Lupilor tineri”, si cind te-ai scirbit destul la un film sa-l abandonezi, dar cine stie, poate din cind in cind mai nimeresti si ceva bun.
şi poliţist, adjectiv, al lui porumboiu?
Hehe, vezi ca Ada Condeescu din filmul ala fluierat e fata regretatului director al Muzeului Literaturii unde iti lansezi tu cartea, sa nu-ti scape vreo vorbulita…
Dupa ’90, da, „Restul e tacere” – si cam atat.
Vedem toti cum ni se premiaza numai filmele care ne fac de cacao (pe modelul presei franceze, care nu ezita sa ne-o traga cu „tara de aurolaci”, de cate ori are ocazia).
„Katalin Varga” (2009) e un exemplu despre cum se poate face un film in Transilvania, vorbit in romaneste, fara sa bati campii.
Nemescu a fost o mare speranta, acum ramanem cu Caranfil.
„O vara de neuitat” (1994), cu Olga Tudorache divina, e un alt film frumos
http://www.youtube.com/watch?v=0x-dJZ_sX8I
Il avem insa pe Radu Mihaileanu – zic eu, desi nu stiu daca e acceptat la categoria „ai nostri”.
„Va, vis et deviens” (2005) este impecabil, „Le concert” mai slabut.
Ma bucur ca aminteste cineva mai sus despre „Apa ca un bivol negru” si „Nunta de piatra”.
(Un film bun are, totusi, si Nicolaescu de pe vremuri: „Atunci i-am condamnat pe toti la moarte”, cu un scenariu, niste cadre si (cel putin) o interpretare actoriceasca de exceptie – Amza in rolul lui Ipu)
Uita-te la „Nunta muta”, a lui Malaele. EXCEPTIONAL!