Desene

In iarna lui ‘89, a doua zi dupa anul nou, eram la coada. Era aproape de miezul noptii si pastram randul. La coada. A doua zi urma “sa bage pulpa si ceafa de porc”. Marfa de pret, care parea sa merita frigul si noaptea pierduta. Si compania altor tremuraci morocanosi si cu chef de barfa. Si vesnica strigare a listei, dimpreuna cu necesara mentiune “care pleaca de la coada, pierde locu’ “. Ningea. Iar cand stai la coada de cu noapte la ceafa si pulpa, ninsoare nu are nicio poezie. E doar frig. In întunericul acela, prin frigul acela, pe trotuarul nostru trece un om. Are in brate un cactus. Il protejeaza cumva, ca pe un prunc, cu pulpana hainei. Nasul ii picura. E rosu. Tuseste des, dar chipul ii e luminat. In noaptea aceea inghetata, in vreme ce imi pastram locul pe lista, la coada la pulpa si ceafa, un om purta un cactus. Am inteles ca in univers exista si alte specii.

***

Suna telefonul. La capatul firului o voce vesela. “Azi nu am sa ma sinucid” -spune vocea. Nu stiu ce sa raspund. Oftez. Vocea adauga, ceva mai stins acum: ”Ieri voiam sa ma sinucid. Il citisem pe Pavese. Putin. Foarte putin a lipsit.” Tac. El adauga: “Azi l-am citit pe Ionesco. Nu ma mai sinucid. Si eram atat de aproape” Tace. Tac si eu. Poate ar trebui sa spun si eu ceva. Spun: “Ionesco… da..”. Il simt zambind. “Da, Ionesco. Iar maine il voi citi pe Poe si poimaine pe Cioran”. A inchis. Dumnezeule! A inchis. Poe. Cioran… Zilele acestea sigur nu voi raspunde la telefon.

***

Mi-am suparat cuvintele. Stau imbufnate intr-un colt. Ma apropii si vreau sa le mangai. Sunt suparate pe mine. Imi spun ca sunt obosite. Prea obosite. Ca li s-au uscat silabele, ca, uite, curg vocalele de pe ele, iar consoanele sunt slabite de tot. As vrea sa le imbunez, sa le alin, dar nu am cum. Nu am cuvinte.

***

Purta mereu cu el o cutie. Prăfuită. În capac sădise două borte, prin care să pătrundă aer proaspăt. Era mereu zâmbitor şi aducător de vorbă bună. Puţine îl întristau. Iar dintre tristeţi niciuna nu-i era statornică.
– Ce porţi cu tine, în acea cutie? – îl întrebau cu toţi.
– Un zeu! – răspundea degrabă – Zeul meu!
Zâmbeau ca de o copilărie. Iar el trecea mai departe surâzând. Mâhniri nu îl ajungeau. Nici boala, ori slăbiciunea firii. Iar atunci când, în rătăcirile sale, se găsea apăsat şi obosit, făcea popas în iarbă, pe marginea drumului. Ridica uşor capacul cutiei şi vorbea zeului său. El spunea că primea răspuns. El spunea că primea povaţă. Pentru toate ale lui găsea zeul sau îndemn şi vorbă dreaptă. El aşa spunea. El aşa credea.
Şi toţi îl vedeau trecând pe drum, surâzător, purtând cutia în care se afla zeul său.
Apoi, o vreme, nu l-au mai văzut. Iar atunci când l-au revăzut era mohorât. Surâsul îi pălise. Era înnegurat şi tăcut. Iar în locul cutiei purta cu sine un vas mic, de lut ars, pecetluit. Iar de îl întrebau răspundea fără vlagă, cu adâncă tristeţe în glas, că  zeul său a murit. „Ce porţi cu tine atunci?” – îl întrebau ei?
„Cenuşa zeului meu…” – le răspundea cu glas tremurat.

***

Nicio pasăre nu poate zbura. Zborul e acolo în aer, crescând pretutindeni. Păsările au învăţat doar cum să-l culeagă.