Calea spre succes

Succesul e o chestie, în general, relativă, mai complicat de definit. Sunt o groază de criterii care ar trebui să intre în funcţiune când evaluezi (in)succesul cuiva. La români lucrurile sunt mai simple. Să luăm cazul unui fotbalist. În alte părţi succesul unui practicant de minge-picior ( ce ne opreşte să traducem numele sportului cu beşicul?) este evaluat după nişte criterii de genul: câştigarea Champions League, titlul de campion mondial sau măcar un titlu de golgeter al Cupei Mondiale. La români un fotbalist de succes e judecat după două criterii simple şi clare: maşină de fiţe, gagică tunată.

Putem lua, apoi, exemplul unui politician de succes. Pe afară asta s-ar traduce prin un mandat plin de realizări, recunoaştere publică. La noi iar e mai simplu: maşină de fiţe, gagică tunată. Un gazetar de succes, pe la alţii, e unul care are un Pulitzer pe noptieră, nişte anchete de senzaţie sau al cărui editorial e devorat de milioane de cititori. La români criteriile sunt solide: maşină şmechere, piţipoancă tunată. În fine, putem vorbi despre artiştii de succes. Şi iar ne gândim că prin lume asta înseamnă un Oscar, un Grammy, jde milioane de discuri vândute. Românii îşi păstrează criteriile: maşină de fiţe, piţipoancă.

Aşa că, până la urmă, definiţia succesului nici nu e o mare chestie, dacă trăieşti în România. Acum, ce faci dacă ai ajuns la vârsta la care începi să îţi pui întrebarea clasică: „io ce puşca mea fac?”. Ţi-ai dat deja seama că şcoala e naşpa şi Google rulz. Ai realizat că la bibliotecă nu găseşti decât ochelariste grăsuţe, iar la teatru merg doar ăia care servesc transport public. Şi parcă ţi-ai dori ceva mai mult. Întrebarea e: ce puşca ta faci? Puşca este şi ea o opţiune, dar comportă anumite riscuri penitenciare. E drept, suntem în România şi riscurile astea nu sunt foarte serioase, că doar nu s-or apuca, ăia din poliţie şi justiţie, de treabă tocmai de marţea viitoare. Dar există şi riscul ăsta. Că marţea e zi păcătoasă.

Şi atunci tre’ să îţi pui nişte termopane la destin ca să poţi ajunge la idealul românesc de succes: maşină, ţuţipidă. Şi accesoriile: viloi, termopane, ţoale de fiţe. Ce opţiuni ai?

1) Manelist

Aici e simplu. Conform datelor oficiale ai o piaţă de 99% din români. Trebuie mai întâi să îţi alegi un nume ridicol: Salam, Parizer, Caltaboş, Rudărel. Merge şi un nume banal, dar atunci musai lipeşti lângă el localitatea în care părinţii tăi s-au coţăit şi au dat astfel lumii un june de succes. Deci: de la Futureşti, Bichineşti, Coţcăreni. Dacă localitatea cu pricina nu are un nume destul de sonor, atunci apelezi la ultima soluţie: epitetele glorioase. Aici ai de optat între: Minune, fenomen, Regele sexului, de aur, de inox etc. O lovitură de maestru este dacă aduni toate astea la un loc. Un nume ca Rudărel Fenomen de la Coţcăreni- regele sexului îţi rezolvă 90% din viitoarea carieră.

Mai rămâne aspectul, să-i spunem astfel, muzical. Aici pretenţiile nu sunt mari. Se ia o cântăciune arăbească sau turcească şi se dotează cu stihuri în ceva ce aduce cu limba română: limba manea. Limba manea e o rudă a limbii române, mult simplificată şi uşurată de povara supărătoare a gramaticii. Vocabularul e redus şi conţine cuvinte esenţiale: valoare, duşmani, bani. Vocea nu contează, important e să zbieri convingător şi să aduci mâinile la piept, în timp ce strângi din pleoape, dacă urli o cântăciune de jale.

Avantajul acestei opţiuni este că, în România, este încurajată de către stat. Maneliştii nu plătesc impozite.

2) Fotbalist.

Aici e şi mai simplu. Numele nu contează. Contează impresarul.  Nici talentul la dat cu piciorul în beşic nu contează. Contează tot impresarul. Ulterior şi alegerea piţipoancei joacă un rol decisiv. Dar mai ales rotaţia regulată ( scuzaţi!) a piţipoancelor. Ca fotbalist în România nu ţi se cere foarte mult. Nu trebuie să câştigi nimic, nu trebuie să joci bine, trebuie doar să înţelegi dracului că nu e bine să păstrezi prea mult aceeaşi piţipoancă. Şi să ai grijă să fii surprins de paparaţişti, prin cârciumi, la ore naşpa.

Fotbaliştii nu plătesc nici ei impozite decât foarte rar.

3) Băiat de bani gata

Asta e o chestie mai complicată. Aici nu prea mai ai control. Dacă tac’tu a fost un bou care şi-a futut viaţa prin şcoli şi a ajuns un rahat de profesor, în loc să intre în politică şi să schimbe odată la patru ani partidul, ca să poată mişmăşi licitaţii pentru firma familiei, atunci ai ghinion. Dacă eşti piţipoancă opţiunea asta rămâne deschisă. Trebuie doar să identifici primul băiat de bani gata de care să te agăţi. Mai departe vei fi transmisă din pulă în pulă, ca proverbul din gură în gură.

4) Cântăcios de muzică dance

Aici e la fel ca la manelişti. Diferenţele sunt minime:

a) numele trebuie englezit

b) ai o mai mare libertate artistică: poţi fura muzică de oriunde, nu doar de la turci şi arabi.

Un adjuvant esenţial, pentru cei care optează pentru această carieră, poate fi prezenţa la emisiunile tv de după amiază. Şi la cele de după miezul nopţii.

Cântăcioşii de dance plătesc impozite doar când au chef.

5) Piţipoancă

Asta e o opţiune îndrăzneaţă. Cum am stabilit că, în România, succes înseamnă „maşină, piţipoancă” atunci e limpede că cererea de piţipoance este destul de crescută. În ciuda perisabilităţii, piţipoanca este la rândul ei un personaj, dacă nu de succes, din proximitatea succesului. Aici elementele cheie sunt:

– aspectul de tută;

– vocabularul de tută;

– dicţia de tută;

– munca unui specialist în chirurgie plastică.

În fine, un element esenţial îl reprezintă mobilitatea. Piţipoanca trebuie să aibă o certă disponibilitate pentru a trece din… în… ca proverbul din gură în gură. Am mai spus asta?

Piţipoanca nu ştie ce-s alea impozite.

6) EBA

EBA reprezintă nivelul suprem, împlinirea, desăvârşirea. Ea reunind, într-o singură persoană, toate atributele celor cinci categorii anterioare. Din păcate postul de EBA se adjudecă o dată la cinci ani, dar nu mai mult de două mandate. Din 2004 postul e ocupat.

La EBA nu se pune problema plăţii impozitelor. Ea trăieşte din impozite.