Care economie?

Mai zilele trecute aveam de cumpărat un detergent de rufe. În supermarket, la raftul cu detergenţi, muncă de studiu. Ambalaje colorate, munţi şi floricele, aliniate pungi  şi pachete cu detergenţi unul mai grozav decât celălalt – dacă ar fi să te iei după poveştile de pe ambalaje. Am aflat cu ocazia asta că există detergenţi „inteligenţi”. Deh, ce să zic? Dacă şi detergenţii au devenit inteligenţi, noi de ce mama dracului îl punem pe Boc prim-ministru? Cum spuneam, cel puţin judecând după reclama de pe ambalaje, pe raftul cu detergenţi exista mai multă inteligenţă decât în guvernul României.

Până la urmă am decis să fiu patriot. Am luat DERO. De-al nostru’ românescu’ – aşa cum bine remarca domnişoara de la casă. Şi m-am simţit fericit, generos şi al naibii de patriot. Asta până am ajuns acasă. Unde m-am pus pe citit poveştile de pe ambalaj. Că nu se ştie când ajunge DERO prim ministru şi e bine să mă familiarizez cu CV-ul său. Şi am citit: Fabricat pentru UNILEVER România etc. Şi puţin mai jos: produs de Carretera de Toledo, Aranjuez, Madrid, Spania. Românesc sadea! Produs în căpşunărie! La fel de românesc ca şi ţigările Carpaţi produse în Bulgaria. Sau ciocolata „Poiana” – fabricată tot în Bulgaria. Ori salamul de Sibiu „made in Italy”. Vestea bună e că apa minerală „Dorna” e produsă de Coca Cola.

Nu am putut să nu mă întreb: oare „investitorii străini”, de tipul ăstora cu detergenţii, de ce „stimulente” or fi beneficiat şi or mai beneficia din partea onor statului român?

După ’90 am pornit pe poteci greşite. Ne-am repezit ca măgarul în ciulini pe ideea de privatizare cu orice preţ. S-a considerat că trecerea întreprinderilor de stat în proprietatea (mai mult sau mai puţin privată) unor companii străine e calea spre capitalismul prosper. Companiile alea private erau mai degrabă companii de stat, dar străine ( vezi cazurile Petrom, Romtelecom etc.). Mult lăudaţii „investitori strategici” s-au dovedit a fi, în cele mai multe cazuri, lăcuste în căutare de nişe profitabile, atrase de facilităţi oferite cu prostească generozitate de nişte guverne mai puţin inteligente decât detergenţii mai sus pomeniţi. „Facilităţile” oferite de stat şi o fiscalitate mai uşor de ocolit au fost elementele de atracţie pentru un anumit gen de „investitori”. Iar statul român o ţinea langa cu privatizarea.

Privatizarea, în sine, ar fi trebuit să fie un lucru bun, dacă abordarea ar fi fost una corectă. Din păcate, prin privatizare s-a înţeles mai degrabă vânzarea proprietăţilor statului şi atât. Aşa cum spuneam, vânzarea asta nu era întotdeauna şi o trecere din proprietatea statului într-o mână de capitalist gospodar. Important era să iasă comisionul şi să aibă statul nostru risipitor bani de prăduială.

În acelaşi timp,lucrul care ar fi trebuit să fie motorul dezvoltării noastre, iniţiativa privată, a fost cu desăvârşire ignorat de guvernanţii care s-au succedat. Capitalul românesc nu a avut decât extrem de rar parte de facilităţi comparabile cu cele de care s-au bucurat „investitorii” străini. Întreprinzătorul român, cel care părea dispus să îşi investească banii, munca şi inteligenţa în producţie, se trezea nu doar lipsit de stimulente pe măsura efortului său, dar şi pus în faţa unei concurenţe, de multe ori, atroce. Care concurenţă mai era şi „stimulată” de către statul român. Deloc de mirare că tot mai puţini întreprinzători români au părut dispuşi să îşi risipească banii în zona producţiei. A înflorit în schimb o clasă de foşti bişniţari convertiţi subit la capitalismul de tip românesc, care au dat năvală în zona speculaţiei imobiliare. Cu efectele deja cunoscute.

În lipsa unui climat economic stimulativ, mulţi dintre „capitaliştii” români s-au refugiat în zona economiei subterane. Speriaţi de un sistem fiscal împovărător, zdrobiţi de o concurenţă străină subvenţionată în ţările de origine şi stimulată de un stat român inept, mulţi dintre întreprinzătorii români au înţeles că singura şansă de supravieţuire o reprezintă economia „subterană”.  Guvernele care s-au succedat după ’90 au părut interesate, mai mult sau mai puţin, de taxele care ar fi putut fi obţinute prin aducerea acestora „la suprafaţă” şi prea puţin de încurajarea unui climat economic în care acei întreprinzători să se simtă în siguranţă.

În fine, o clasă consistentă de „întreprinzători” o reprezintă capitaliştii români de conjunctură. Sereliştii ad-hoc, intraţi în afaceri atunci când partidul de care atârnă a venit la putere şi au căpătat acces la robinetele cu bani ale statului. Oamenii fără pricepere în vreun tip de afaceri, dar cu versatilitate demonstrabilă, care pot deveni furnizori de studii de fezabilitate, asfaltatori, constructori sau furnizori de moburi ori copiatoare, în funcţie de ce le oferă „pila de la stat”. Lor li se alătură marii „capitalişti de stat”, specialiştii în afaceri cu statul. Furnizorii de parandărăt. Aceştia depind mai puţin de culoarea puterii, ei acumulând masa critică la care îşi pot cumpără contractele cu statul. Ei sunt marii sponsori de campanii electorale, dar şi marii beneficiari de contracte publice.

În condiţiile astea economia românească, nimic de mirare, tuşeşte din greu, abia reuşind să-şi mai găsească suflul. O parte importantă a economiei se mişcă în subteran. O altă parte, foarte consistentă, există doar datorită afacerilor cu statul. În segmentul rămas, companiile româneşti au de luptat cu o competiţie străină necruţătoare, de multe ori protejată chiar de către statul român.

Iată de ce am tot spus că nu am văzut până acum, la niciun partid, măsuri serioase de stimulare a economiei. Pentru că în programele tuturor partidelor am găsit măsuri de cârpire a unei economii disfuncţionale, nesănătoase. Şi nicăieri măsuri serioase, coerente, de reconfigurare a economiei şi aşezare a acesteia pe o matrice normală, care să ţină seama de interesul naţional, pe termen lung.