E limpede că românii au un complex maternal. Şi nu mă refer la obsesiile perverse ale lu’ chioru’ ăla de Oedip. Altfel cum s-ar putea explica evocarea mamelor în aproape orice context?
Vorbind cu cineva despre situaţia din Orientul Mijlociu, partenerul meu de şuetă mă lămureşte:
– Bre, acolo lucrurile sunt atât de complicate că nici mama lu’ Obama nu le dezleagă.
Bang! Hillary Clinton nu e mama lui Obama. Atunci? Are mama lui Obama abilităţi speciale care o recomandă ca o competenţă excepţională în materie de politică externă ? Altfel ce rost are pomenirea ei?
Un amic îşi prăjeşte calculatorul. Ajuns la depanare, îşi formulează mai degrabă speranţa că „poate e o problemă de soft”. Tipul de la depanare, un puşti acneic şi ochelarist îl descurajează rapid:
-Ce soft, dom’le! Pe ăsta nu-l mai rezolvă nici mama lu’ Bill Gates!
Bun. Acum măcar ştim ca Bill Gates n-a fost aşa de deştept. Adevărata meseriaşă, din spatele său, era mă-sa. Fără ea, ochelaristul de la Microsoft ar fi vândut chiftele la Mc şi astăzi. Noroc cu mă-sa. Mare noroc, altfel firewall-ul din windows era o mizerie.
Unul prins de radar încearcă să-l intimideze pe agentul de circulaţie, sugerând că ar suna la nu ştiu ce mare şef. Agentul, impasibil, îl lămureşte:
– Te-a pozat aparatul! Poţi să te duci dumneata şi la mama lu’ Băsescu.
Deci mama lui Băsescu lucrează la Poliţia Circulaţie. Şi are funcţie babană. Ce nepotism!
Într-o dezbatere despre criză, un politician îi atrage atenţia onorabilului ministru că Paul Krugman a zis nu ştiu ce, într-un articol recent. Ministrul îl repede cu argumentul suprem:
– Dom’le, în situaţia actuală nici mama lu’ Krugman nu mai…
A intrat în funcţiune prezumţia de competenţă? Şi astfel mama lui Krugman a devenit un etalon al competenţei? Un fel de supra-competenţă? Oricum, important e să afli că blocul în care stai e bine construit. Nu-l dărâmă nici mama lu’ Bin Laden. Că se ştie cum dă cu piciorul baba aia.
Observaţi, totuşi, că în toate situaţiile… nu mai e nimic de făcut. Nici măcar competenţele materne nu mai pot rezolva problemele. Alteori, când răul e deja comis, explicaţia alunecă tot în maternitate, în una de un soi mai aparte:
– Cine mama dracului a făcut porcăria asta?
Observaţi? Dracul era începător. Nu avea cum fi bănuit pentru o boacănă aşa de grozavă. Musai era mă-sa implicată.
O altă situaţie în care apare invocarea mamelor este paradoxal, una care implică tocmai lipsa oricărei competenţe. Să ne imaginăm, în trafic, următorul dialog:
– Cine te-a învăţat să conduci, băi boule?
– Mă-ta!
Aici e limpede că funcţionează o binevenită discriminare. Deci nu toate mamele sunt universal competente.
Dacă la negrii din SUA mama funcţionează ca unitate de măsură a mărimii, pe sistemul ” mă-ta e atât de grasă că oamenii de ştiinţă numesc cordonul de la halatul ei Ecuator”, la români mama funcţionează ca alibi, ca dispensă de competenţă:
– Lasă-l, mă! L-a făcut mă-sa bou!
În fine, atunci când lucrurile merg cu adevărat rău, când nici invocarea competenţei materne nu mai funcţionează, românii apelează tot la mamă, inversând într-un mod spectaculos raportul de cauzalitate:
– A făcut pe mă-sa!
Aşa că nu uitaţi: în fiecare an, pe 8 Martie, sărbătoriţi ziua internaţională a celor fără de care nu am avea explicaţii. Şi după cum aţi observat… mama este… mama tuturor explicaţiilor.
Mai meditez la asta, deşi m-am mai gândit la treaba cu mamele, dar în alt context. La un moment dat am încercat să-mi explic de ce trimiterea cuiva în aia a mă-sii e aşa o insultă. Adult fiind, o ştii deja prea bine şi e, fără discuţii, o înjurătură; copil fiind, când o auzi prima dată, n-o procesezi cine ştie ce – reţii că e de rău şi mergi cu ea mai departe clasată pe palier cu celelalte expresii triviale. Dar, undeva în inconştient, trimiterea în origini e cumva echivalentă cu anihilarea Sinelui, deci un atentat la securitatea şi integritatea personală. Astfel, reacţia agresivă devine justificată…
Mama ma-sii de treaba.
( si bunicile au amestec.)
Pe la noi se aminteşte cîteodată si de „măiculiţa maicii mă-sii” … Adică nici străbunicile n-au scăpare!
Banzai!
:)) Mi-am adus aminte de Nichita (Stănescu, nu „mama lor”) care zicea că numai în limba română e posibil aşa un grad de rudenie: „o mamă de bătaie soră cu moartea”.
Rabbi ai facut-o! Discriminare uriasa. Da´cu tata n-ai? De ce totul cu mama? Ca-i cunoscuta? Tatal necunoscut? Da´de ce?…
Natura-i frate cu romanul. Mama-i natura si tatal alcoolic. (s-a inchis cercul cu „chioru’ ăla de Oedip”)
Se pune? 😉
Genial… foarte tare articolul. M’am prapadit de ras pe cat de adevarata este abordarea ta. Totusi cred ca mama este un semn de punctuatie mai elegant si mai profesional uzitat decat populara expresie pe post de virgula si anume „P*** mea”. :))
Şi când mama nu-i de-ajuns, zicem de „morţii mă-sii” ca argument suprem…
Pentru că mama face atâtea nasoale, nu ne mai rămâne decât să ne rugăm… în numele tatălui şi fiului…
(Nu, nu iau numele Domnului în deşert)
PS Tipul de la service nu era nici ochelarist, nici acneic… Şi din păcate n-a avut nici o urmă de poezie când mi-a zis că laptopul meu s-a dus… că e placa de bază, şi pot deja să caut prin oferte să-mi iau altul…
🙁
Deh, eternul feminin …
Spunea pe undeva Caragiale (mi se pare) ca în limba româna, cel mai profund dispreț și cea mai caldă admirație se exprimă cam la fel: „dă-l în *** măsii!”, respectiv „e dat în *** măsii!”.
exceptional spus!
totul ni se trage de la mama lui Stefan cel Mare, ca il tinea pe ala micu’ pe la poarta …
Hmmm … toată ziua vorbim de chiomb … ia mai dă-l în mă’sa şi p’ăsta :))
Daca ar fi sa aleg vreodata metoda de executie, as alege sa te citesc. Esti mortal! ROFL
Rabbi, rabbi, dar de ce te miri? Păi poporul ăsta cu baba Dochia a început să fiinţeze, normal că la arhetipul matern se raportează. Plus că, de boul ăla abulic de cioban din „Mioriţa”, cine se îngrijeşte şi cine porneşte o expediţie pentru a-l găsi? Statul? Poliţia? Nu, ci măicuţa bătrână, cu brâul de lână. Mai adaugă la ciorba folclorico-culturală de baba Dochia cu măicuţa bătrână elementele de basm : muma zmeilor, talpa-iadului, apoi poezia romantică cu muma lui Ştefan cel Mare, mai a dracu’ decât fie-su, apoi Mama aia liric-patetică a lui George Coşbuc … Deci nu numai geneza poporului român se leagă de mume puternice, dar şi toată evoluţia sa ulterioară, inclusiv în etapa creaţiei aşa zis culte este legată tot de complexe materne nerezolvate, grevate pe un cult ortodox în care Maica Domnului este deitate care nu moare, doar adoarme şi este ridicată la ceruri. În concluzie, de-abia când o să depăşim ca naţie ţărănismul mioritic, bigotismul scuipatului în sân, când o să înţelegem că nu muma lui Ştefan s-a bătut cu turcii ci tot fiu-său, când copii îşi vor depăşi părinţii în realizări etc., abia atunci o să ne vindecăm de complexul maternal, al unei mame mai bune şi mai puternice decât progenitura ei.
Aştept, Rabbi, un post despre paternalismul infantil al poporului român, mie mi se pare şi mai evident ăsta din urmă.
Shalom!
Mişto capsat excursul tău prin cutele maternităţii:)
„Evocări despre mama” a scris şi Ion Pribeagu(Isac Lazarovici, n 1887) care incheia cu versurile „… Văzui cât de celebre-au fost,/şi mama mea, dar şi bunica!”.
Tot din genialitatea poporului a izvorât azi îndemnul la luptă „Pe ei, pe ei, pe mama lor” valabil exclusiv pe stadioane.
Aşteptăm cu interes creaţii pentru partid, guvern şi preşedinte.
Rog sa se consemneze si o remarca inteligenta la care am asistat in trafic acum ceva vreme:
Nu stiu de ce, dar la Timisoara majoritatea circula pe banda a doua. Camioane, autobuze, rable bolizi, nu conteaza; prima banda e libera, iar a doua e plina.
Si dupa cum ziceam acum ceva ani l-am vazut pe unu’ ca a scos capul pe geam si l-a apostrofat pe colegul de pe banda a doua: „Baaaaa ! Te-o fatat ma-ta pe banda a doua ?!”
Asadar, la Timisoara circulatul pe banda care in mod normal este folosita doar la depasiri poate fi scuzata daca evenimentul darii in folosinta a soferului s-a petrecut pe banda a doua.