Mai nou demonstraţia erudiţiei are un mecanism cu care nu reuşesc să mă obişnuiesc. Până şi Marean Vanghelie, intelectual fin şi versatil, a înţeles că noua erudiţie funcţionează cu generator „gu-gogu-gul-gulgăl ăla”. A existat, credeţi sau nu, o vreme când primul argument era recursul la memorie, iar ultimul recursul la bibliotecă. Desigur, apelul la memorie presupunea, la rândul său, un stăruitor şi atât de obositor proces de trecere tot prin bibliotecă. Ce primitivism! În vremurile acelea precaritatea argumentaţiei invita la temeinică lectură şi tratament intensiv cu inhalaţii de praf de bibliotecă. Ca să îţi dai cu părerea prindea bine să ştii, iar pentru a ajunge să ştii trebuia să fi citit. Iar când venea vorba de citit, foloseam nişte chestii numite „cărţi”. Greu să îi explici unui contemporan că există lucruri care nu se citesc pe Google, oricât de încăpător ar fi burdihanul său. Şi mai greu să explici că spoiala de competenţă pe care ţi-o dă căutarea pe net e doar atât: o spoială.
Apoi a venit instrumentul ăsta senzaţional, numit Google. Scula asta oferea informaţia rapid şi înghesuită într-un link. Un fel de McDonalds informaţional. Inhalaţiile mai sus pomenite deveneau inutile. Neuronul nu mai trebuie stresat, memoria nu mai e ca o garsonieră supra-populată. Mecanica e simplă: google-search-copy-paste.
Google a instaurat o trainică democraţie a informaţiei. Instrumentul de căutare născocit de Larry şi Serghei a generat o relativă uniformizare; exerciţiul search-copy-paste îi face pe toţi egali cu sursa citată, cu link-ul furnizat. Competenţa, indiferent care ar fi subiectul, e relativizată, lăţimea de bandă e infinit mai importantă. Semnele imposturii apar abia când textului trecut prin copy-paste i se adaugă panseurile proprii ale gânditorului vremii celei noi. Şi atunci precaritatea ortografică, promiscuitatea gramaticală, sărăcia vocabularului şi pauperitatea ideilor anulează orice aparenţă a inteligenţei. Asta până când cineva se va găsi să citeze ( Google nu discriminează) tocmai acele panseuri. Apoi altcineva… şi tot aşa. Până în ziua în care toţi vor da search-copy-paste şi nimeni nu va mai genera conţinut valid intelectual. Iar atunci procesul de uniformizare al Google se va transforma într-un proces de tasare.
Dar până la vremea aceea mai e. Iar noi trăim cu toţii fericiţi şi dependenţi de click. Minunându-ne de belşugul informaţiei în brava lume nouă. În anul 12 După Google.
P.S.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nIR6bFqcog0&feature=player_embedded#!]
Nu neg importanţa cărţilor. Ce vreau să subliniez e că mult înfieratul Google, respectiv Internet, m-a ajutat să aflu un milion de lucruri, din te miri ce domenii, pe care nu le-aş fi aflat niciodată dacă trebuia să mă duc la bibliotecă.
Te-ai gândit vreodată să afli câte ceva despre tipurile de bere? Varianta modernă: caută câteva articole pe Google. Un articol de Wikipedia, aşa, pentru bază. Varianta „alternativă”: îţi cumperi o carte despre bere, dacă vrei informaţii suplimentare îţi mai cumperi una, mergi pe la bibliotecă şi-ţi iei o carte despre istoria berii (dacă există), aştepţi ca în revista preferată să apară un articol despre bere, mergi în Austria, Germania, UK, Cehia, Belgia etc. etc…
Sigur, aplicând varianta a doua vei învăţa mult mai multe despre bere şi nu numai. Cunoştinţele nu vor mai fi superficiale şi vei putea spune că stăpâneşti cât de cât domeniul.
Însă ce se întâmplă dacă poimâine mergi la Viena şi tot ce vrei să afli e care e diferenţa dintre „lager” şi „ale” sau care e diferenţa dintre „dunkel” şi „bock”? Nu e mai practic să gugăleşti?
Lumea nu trebuie să fie specialistă în toate cele.
Argumentul berii e imbatabil. Unde mai pui că există şi schnapps, whiskey (whisky), ţuică şi cocârţ.
Şi gin!
Nu cred în asta! Era plin de mediocri şi idioţi şi printre cei care citeau în era A.G. Simpla lectură nu-ţi oferă acces la cine ştie ce cunoaştere (nu mai mult ca search-ul). Şi cine are de procesat în profunzime şi de pus întrebări serioase face asta şi acum.
Eu am prins era referatelor, a cărţilor de comentarii şi a Google-ului de prin liceu, dar toate astea nu m-au împiedicat să citesc sau să merg la bibliotecă! Şi nu mă împiedică nici acum! E drept că până în acel moment mi se insuflase deja dragul de lectură şi de cunoaştere, dar asta a fost responsabilitatea părinţilor şi a profesorilor, iar responsabilitatea asta rămâne a lor şi pentru generaţiile de acum şi pentru cele de mâine!
E drept şi că lucrurile se schimbă, dar poate nu neapărat în rău. Accesul facil la informaţie e un progres remarcabil şi trebuie apreciat la justa valoare. Totuşi, poate ar trebui să regândim procesul de educaţie – dacă informaţia e accesibilă oricui şi oricând, atunci să nu mai pierdem timpul cu asta, să ne gândim la dezvoltarea creativităţii, a mecanismelor de folosire constructivă a informaţiei. Fireşte, mă refer la informaţiile de bază, căci informaţia de specialitate (şi de calitate) nu este (şi nici nu cred că va fi) disponibilă (gratuit) pe Google. Cine se respectă nu se prezintă cu o lucrare de licenţă (de exemplu) luată de pe Google; merge la bibliotecă, citeşte, accesează baze de date ştiinţifice (de pildă ProQuest) şi asimilează, procesează, restructurează mental informaţia şi construieşte, în final, ceva de calitate.
Nu cred că se va schimba vreodată „curba lui Gauss”. Mediocritatea va ocupa în continuare aceeaşi plajă largă, iar vârfurile vor fi şi ele, la extreme…
Şi uite aşa ne-am umplut de opinii juridice codoşite de gugăl. De sfaturi medicale competent furnizate de tăntici, tot pe google.
Cine avea de căutat „scurtături” şi „aproximări” le căuta şi înainte de Google prin rude, vecini, cunoştinţe. Şi, oricum, informaţia este mereu procesată în funcţie de nivelul individului. Dacă te duce capul de aici până mai încolo cred că te informezi din mai multe surse (electronice sau nu) şi iei o decizie în cunoştinţă de cauză. Şi dacă e o problemă serioasă e musai şi o părere avizată. Cine sare peste pasul ăsta îşi merită soarta, iar soarta asta n-ar fi fost grozavă în nicio epocă. Dacă eşti în pericol să-ţi pierzi casa nu-i suficient să cauţi pe Google sfaturi juridice, cum nici acum X ani nu era suficient să-l întrebi pe vecinul Costel care are el un văr care parcă a avut problema asta. Dacă te doare în stânga pe nu ştiu unde poţi primi pe orice canal răspunsul că e fie junghi inter-costal, fie durere de splină (simptom pentru leucemie) şi e alegerea ta dacă-ţi convine prima variantă şi bei ceai de talpa melcului şi speri să treacă. Nu e normal ca pentru animalul evoluat să fie şi informaţia un criteriu de selecţie darwiniană?
Este adevărat ca exerciţiul search-copy-paste dăunează grav sănătăţii individuale şi colective dacă este făcut fără discernămant, curiozitate, tandrețe pentru scris, lectură atentă, exactă, afinitate sentimentală, infinită iubire pentru frază,respect pentru sursă…
Rabbi, io ştiu de ce te-ai supărat pe nea Gugule.
Că l-o trimes la tine pe unu’ care avea chef de pornoşaguri! 🙂
Sau nu?
Banzai!
Nţ. Pe asta de unde ai scos-o? :))
Tot de la nea Gugule.
Peste sabia mea a dat unul care cauta „artizanat nai”
S-o fi dedulcit nea ăsta la cocîrţ.
Banzai!
Rabbi, ai link-ul aici, e un articol de-al tau:
http://moshemordechai.wordpress.com/2010/07/06/solicit-raspuns/
Asta ştiu. Dar de ce ar trebui să mă supere că omul face labă la modul patriotic?
Este, fara indoiala un punct de vedere foarte pertinent. Before Google, de fapt prin 90-91, cumparasem o carticica despre istoria formatiilor rock. Era o premiera (pentru mine), eram foarte mandru de ea si o studiasem atata, ca ii invatasem continutul aproape in intregime. Acum folosesc Wikipedia pentru asa ceva si pentru altele, IMDB pentru filme, dar stocate prin memorie cred ca sunt mai putine. In schimb, indexez mai mult.:wink:
Îi diferenţiază modul în care caută noţiunile.
( http://furtdecurent.blogspot.com/search/label/guagal%20gogal%20golgal%20gagal%20gugle )
Îmi pun, filosofic, întrebarea: Exista viaţă înainte de Goagăl?
Păi nu ăsta e scopul în privinţa viitorului poporului suveran?