Despre elite

Cu o frecvenţă care ar trebui să ne îngrijoreze, invocăm elitele în orice exerciţiu de mecanică socială. Comoda invocare a elitelor ne scuteşte de confruntarea cu sinele, oferind modele discutabile, statuând o autoritate suspectă şi suplinind precaritatea propriei raţiuni. Nevoile legate de existenţa cotidiană sunt, cu ineptă lejeritate, pasate unei vag definite autorităţi politico-administrative. Enunţarea opiniilor e, cu aceeaşi stupidă lejeritate, lăsată pe seama unei prezumtive elite intelectuale. Cele economiceşti sunt, mai departe, de aşteptat să fie rânduite de o dubioasă elită financiară. Individul se auto-defineşte ca fiind „simplu muritor” şi din postura aceasta se socoteşte absolvit de obligaţia de a-şi construi o raţiune proprie; există elitele care să gândească pentru el. „Simplul muritor” abdică de la statutul de fiinţă raţională, acceptând postura, infinit mai comodă, de îngânător al elitelor. Orice idee, oricât de monstruoasă în stupizenia ei, odată formulată de către zona elitei, îşi va găsi cu uşurinţă spaţiu de depozitare în mintea odihnită a „simplului muritor”. Iar mulţimea simplilor muritori se va transforma într-un fel de tinichea, o cutie de amplificare bizară, grohăind, aşa cum înţelege, atât cât înţelege, ideile, frazele, prostiile, virgulele, onomatopeele, grimasele elitelor.

Nu e nimic rău în faptul că încercăm să ne ordonăm spaţiul existenţei folosind ierarhii, enunţând criterii, formulând sisteme de valori şi că încercăm ca, trecându-i pe cei din preajmă prin filtrele acestea, să definim o elită la care să ne raportăm. Trist e abia când acceptăm de-a gata nişte grupuri de gureşe creaturi ca fiind elita sub care ne e locul şi abia apoi, dând factor comun din ceea ce îi defineşte pe toţi acei indivizi găunoşi, începem să enunţăm criteriile care să se potrivească lor. Şi în loc ca, aşa cum se cuvine, criteriile să ne definească elitele, ajungem ca cei pe care îi acceptăm drept elite să ne enunţe criteriile. Atunci suntem în situaţia tristă în care nu avem nici elite, nici criterii. Şi nu ne mai avem nici pe noi înşine.

Cine sunt cei care alcătuiesc elita noastră politică? Personaje primitive, cu un vocabular de strictă supravieţuire, idei rezumabile în mai puţin de o propoziţie şi inteligenţă sub cota măsurabilă. Ori vorbăreţi plini de vivacitate, pricepuţi la de toate, narcisişti, fermecaţi de freamătul propriilor corzi vocale, pe care prea uşor îl confundă cu retorica. Sau şnapani versatili, amorali, inculţi şi grobieni, dar înzestraţi cu o mobilitate a antebraţelor care le îngăduie să îşi pună în valoare ascuţişul coatelor. Imbecili care au descoperit formula după care servilismul şi perfidia se pot combina perfect. Cum ajunge un asemenea bestiar să reprezinte elita politică a unei ţări? Răspunsul ar trebui să fie deja evident.

Când vine vorba de elita intelectuală, lucrurile sunt şi mai curioase. Aici opera şi altitudinea morală ar trebui să îi numească pe cei aleşi. La noi se aleg între ei. Lipsa operei nu deranjează, „simplul muritor” oricum nu frecventează bibliotecile, câtă vreme „intelectualul de elită” produce o gălăgie agreabilă. Palavragiul omniscient, secătura plină de elocinţă, haplea contemplativul … reprezintă arhetipurile „intelctualilor de elită”. Se recunosc cu uşurinţă între ei şi se asociază cu uşurinţă, recomandându-se unul pe altul, oferindu-şi reciproc dispense de moralitate şi scutire de operă. În taină, cei mai mulţi aspiră la trecerea în elita politică, ori în cea financiară. Lărgimea maţului le depăşeşte cu mult latul gândirii. Chiar dacă îi dispreţuiesc pe cei din pomenitele elite financiare şi politice, aspiră la bunăstarea acestora. Şi sunt mereu abordabili, accesibili, disponibili, sinecurabili. În schimbul sinecurelor ( pe care nu încetează a socoti că le merită, ca sclipitoare elită ce se fitirisesc unul pe altul că ar fi) oferă aparenţa unei anume loialităţi, mângâind cu buze catifelate rectul celui pe care de fapt îl dispreţuiesc în adânc şi îl învidiază în şi mai adânc.

Despre elita financiară ce să mai spui? Mitocani, învârtiţi, parveniţi, pungaşi, escroci. Dobitoci la care lipsa de inteligenţă şi bun-simţ a fost complimentată de o pe măsură lipsă de scrupule, calitate esenţială pentru succesul în afaceri. De regulă afacerile lor au în spate un mecanism simplu: jaful banului public. Nu produc nimic, nu se pricep la nimic. Au în schimb numărul de telefon şi numărul de cont al unui membru al „elitei politice”. Iar asta e suficient.

Pe lânga cei de mai sus există oameni politici care cred în nevoia de primenire a ţării. Puţini. Cărturari discreţi, modeşti, care se zbat în lipsuri, dar care îşi construiesc o posteritate durabilă. Nu mulţi.  Oameni de afaceri oneşti, care au înţeles că profitul e rezultatul muncii şi inteligenţei şi nu ce rămâne după ce plăteşti şpaga şi comisioanele. Vreo câţiva. Despre aceştia auziţi mai puţin. Iar când auziţi, mai degrabă auziţi corul înjurătorilor, înfierându-i şi spurcându-i. Pentru că sunt stricători de rânduială. Pentru că încearcă să se definească prin ceea ce fac şi nu prin ceea ce gargarisesc. Şi mai ales pentru că nu au preţul la vedere, agăţat de gulerul cămăşii.

Altfel, să nu vă mire că cele trei elite pomenite se interesectează cu o frecvenţă deloc sănătoasă. Că ajung să se confunde, născând o sumă definibilă în termeni penali, insuportabilă olfactiv, dar prosperă, întinzându-se, ca un strat de mucegai, peste tot şi toate.

Adeseori se spune: o ţară are nevoie de elite. Nu. O ţară, un popor, au nevoie de un sistem de valori serios şi sănătos. Acel sistem de valori, aplicat cu seriozitate, fără compromisuri şi subiective indulgenţe ori dispense, va da, în mod natural, o autentică elită. Aceasta este calea. Câtă vreme vom continua să procedăm pe dos, vom continua să fim o aglomerare de nătângi, tâmpiţi de sărăcie şi bălind apatici, cu ochii beliţi la adunătura pestriţă de neisprăviţi cu cefe groase şi burdihane revărsate, care ne vor repeta mereu că avem nevoie să trudim mai mult. Pentru că din munca noastră abia ajunge să-i îngrăşăm pe ei, de unde să mai rămână şi pentru a ne hrăni pe noi?

Dacă vom înţelege că elitele se alcătuiesc din paznici de far şi nu din cheflii şi lăutarii lor, am putea avea o şansă. Dacă nu… vom avea mereu petice pe turul pantalonilor şi dileme de lecturat.