Răzvan Dumitrescu e unul din oamenii de televiziune pe care îi apreciez. Nu are exaltări inutile, e prieten cu limba română şi are deprinderea dialogului civilizat. M-am bucurat când am auzit de venirea lui la Antena 3. Asta nu înseamnă că m-a bucurat plecarea lui de la Realitatea. Dar trecerea lui la Antena 3 îmi scuteşte telecomanda de stress. Când spun că m-a bucurat venirea lui la A3 încerc să spun că, de fapt, salut continuitatea. Absenţa lui mai îndelungată de pe ecran ar fi fost o pierdere.
Răzvan e unul dintre moderatorii care chiar ştie să conducă un dialog. Ştie să pună întrebări, fără poza justiţiarului, fără agresivitatea inchizitorială a altora şi mai ales fără a dicta deja răspunsul. Poate conduce discuţia în zona concluziilor logice, reuşind, de cele mai multe ori, să evite mlaştina răbufnirilor isterice. Stilul sobru şi echilibrat, dar mai ales ştiinţa dialogului fac din el un moderator respectabil.
Acum vorbim despre prima ediţie a „Subiectivului” său. E evident că formatul nu e încă bine stăpânit, că echipa sa nu e încă familiară cu studioul. E abia prima ediţie şi lucrurile astea se pot îndrepta. Dar mai e ceva: formatul însuşi. Care se vrea complex şi alert. Care are o anume notă de pamflet. Care încearcă să spună prea multe în prea puţin timp.
Cred că formatul nu i se potriveşte. Câta vreme emisiunea are nişte invitaţi în studio, ritmul emisiunii nu are cum fi dictat doar de format, ci şi de capacitatea acelor invitaţi de a susţine ritmul alert pe care formatul îl propune. La fel cum notele de pamflet sunt mai greu de susţinut când invitaţii nu au verbul potrivit intenţiei. Cu alte cuvinte prea multe variabile, într-un format care nu admite asemenea variabile.
Formatul ăsta de emisiune nu pune în valoare principala calitate a lui Răzvan: aceea de agregator al dialogului. Iar programul devine o aglomerare de rubrici înghesuite în desfăşurător.
Vom mai vedea, în ediţiile viitoare. Dar sunt tentat, încă de pe acum, să cred că formatul nu este cel mai fericit. Eu îi urez succes lui Răzvan.