Cine a citit ( ce indiscreţie!) corespondenţa lui Mozart cu verişoara sa Maria Anna Thekla Mozart a trecut, probabil, prin etapa ororii. Colosalul, genialul Mozart îşi arată, în corespondenţa cu verişoara şi prietena sa din copilărie, un chip deloc potrivit cu canonul. Genialul Wolfgang Amadeus e frivol, vulgar până dincolo de limita închipuirii. Limbajul din această corespondenţă nu se potriveşte cu Concertul pentru pian nr.21 (Elvira Madigan). Obsesia mozartiană pentru flatulenţe nu stă deloc alături de Eine Kleine Nachtmusik. Şi atunci cine e grobianul din corespondenţă?
” vei fi atât de bună să te împaci cu mine? De nu, voi slobozi pe cur băşină! Ah, râzi! Victoria! Cururile noastre fi-v-or zălogul împăcării!”
Filmul lui Forman, inspirat de scrierea lui Peter Shaffer, face puţină dreptate. Frivolitatea pomenită, a lui Mozart, este evocată en passant, dar e repede justificată, în film. De altfel, cu excepţia acestei infamante corespondenţe, ne sunt cunoscute puţine episoade din biografia mozartiană care să argumenteze etichetarea de frivol şi vulgar.
Dincolo de toate acestea, esenţa discuţiei e aceeaşi: geniul creator este doar o condiţie intelectuală sau impune şi o condiţie socială? Privim geniul prin lentila deformantă a stereotipurilor, fie că e vorba de stereotipul savantului distrat ( care neapărat are părul grizonat şi în dezordine, precum în celebra fotografie a lui Einstein), fie că e vorba de cel al artistului răpus de melancolii insurmontabile. Îi negăm geniului, cărturarului, privilegiul umanităţii, dreptul la firesc, care nouă ni se cuvine cu drept de compensaţie pentru o asumată mediocritate. Impunem elitei intelectuale o condiţie morală pe care, de cele mai multe ori, aceasta nu este în stare ori nu este dispusă să şi-o asume. Cum să accepţi că Mozart era vulgar? Că Joyce întreţinea o corespondenţă porcoasă? Că Rousseau era un pervers în toată puterea cuvântului? Nu poate fi cărturarul şi un morocănos? Compozitorul de geniu un poltron? Scriitorul genial un mârlan? Ce fel invalidează asta opera?
Tipul acesta de argumentaţie este ades folosit pentru a justifica propensiunea unei anume intelectualităţi spre foarte lumeşti foloase, la mare diferenţă de altitudine de Parnas. Iar argumentul poate fi valabil. Într-un singur caz: să existe şi pre-condiţia genialităţii. Simpla ridicare un lat de palmă deasupra mediocrităţii nu este suficientă.
Mozart nu şi-a propus să fie geniu. Nici frivol. Dar era geniu. Şi frivol. În mod natural şi uneori simultan. La contemporanii noştri aud mai degrabă scremutul chinuit spre un „deasupra-mediocrităţii-cu-pretenţii-de-genialitate” şi icnite ovaţii dinspre cei asemenea. Frivolitatea, e drept, se manifestă natural.
Cum spunea Mozart? Mai bine trageţi o băşină.
Pârţ !
Dacă fâsurile lui sunau precum îi este muzica, mi-aş dori să le pot asculta, cândva.
Drăcia dracului, sînt un om dezamăgit!
Mai la vale – filme cu vise, acia – muzica unui geniu care se mai şi beşea… Discuţii care depăşesc nivelul meu de cultură. Io-s numa’ injiner.
Deci, azi mă-mbăt! Că m-am întristat…
Banzai!
Nu e prima dată când mi-am dat seama că acest blog este educativ! În demersul său depinde însă și de cei cu bășina 🙂
A scapat nea Stere la QWERTZ?
NEA STERE: Nu. A scăpat nea Stere un PÂRTZ.
Ippon!
Da’ stie cum se imparte exact la doi? 😉
Transmite-i te rog ca-i invitatul meu la o bere la Phoenix cand agenda ii permite
Transmitem. Nota de plată nu se împarte :))
Pai la cat de geniu a fost Mozart, putin imi pasa ca era frivol sau vulgar. Asta nu ma face sa il privesc cu mai putina consideratie sau sa ii ascult opera cu mai putina placere. Sunt convins ca si Mozart, ca tot omul, se caca, tragea basini si se scarpina in nas, ba chiar il suspectez ca si facea sex …
Aidi bre, nu-mi vine sa cred. Mozart a fost om? Si daca da, cand dracului se mai si bashea? Ca la cat a compus… 🙂
Eu ce fac ? Sunt rapus de melancolii, frivol si pervers pana in maduva oaselor.
Rabbi, vreau şi eu să trag un pârţ!!! Io unul nu prea mă împac cu etichetarea unora sau altora ca fiind normali, talentaţi sau geniali. Fără a polemiza cu privire la limita de demarcaţie dintre talent şi geniu, aş trage un pârţ cu stropi şi sulfuros rău şi aş afirma ca Mozart este pe cât de genial pe atât de mult un produs de PR (după standardele vremii, fireşte). PR realizat de tatăl său câtă vreme a fost copil şi adolescent, apoi finalizat de Mozart însuşi. Geniul mozartian este mult PR şi multă exagerare. Puţină lume ştie că simfonia nr. 37 este plagiat dovedit după Michael Haydn, fratele cadet al lui Joseph Haydn (în România nu se ştie deloc, altfel nu s-ar fi deschis în 2006 anul Mozart la Atheneu cu simfonia 37 despre care se ştia de peste un secol că este plagiat ordinar). Tot aşa şi simfoniile de copilărie, alea care atestau ce geniu precoce este, nu erau altceva decât compoziţiile lu’ tac-su care îl marketiza cu etichetă de geniu. Mozart nu este decât un produs al epocii sale, al muzicii italiene de după Pergolesi pe care a cunoscut-o în detaliu, este elev al lui Johann Christian Bach (unul dintre cei trei ai lui Bach-tatăl, prin care contrapunctul marelui Bach a ajuns la Mozart), este amic bun cu Dittersdorf şi cu fraţii Haydn (Michael Haydn a fost capelmaistru la curtea lui Colleredo, arhiepiscopul de Salzburg şi s-au plagiat băieţii între ei pe rupte cât au stat unul pe lângă altul; magnificul Requiem de Mozart are bucăţi întregi adaptate sau plagiate direct din Requiemul lui M. Haydn, dar de lucrarea celui din urmă nu este „lipită” nici o moarte misterioasă, nici o otrăvire a vreunui Salieri invidios, nimic, deci de ce să o asculte bizonul? Toată lumea a auzit de Titanic dar cine ştie unde şi de ce s-a scufundat nava-soră Britanic, care nu era cu nimic mai prejos? Nimeni, pentru că nu există nici o istorie dramatică asociată).
Deci io trag pârţul şi zic : la Mozart, geniul a fost mai mult PR, deoarece PR-ul a făcut diferenţa dintre el şi Ditterdorf sau M. Haydn, de exemplu, cum vâlva din presă a făcut diferenţa între Titanic şi nava soră Britanic. Toţi trei compozitorii amintiţi au avut talent cu carul, dar numai cel cu imaginea cea mai bună a rămas în memoria posterităţii şi pe bomboanele austriece.
Iar acum pârţul cu stropi şi puturos : câtă lume ştie că Ditterdorf şi M. Haydn au trăit pe teritoriul României, în slujba Arhiepiscopului de Oradea şi au compus lucrări în România de o inestimabilă valoare? Cam nimeni, dar de căcaturile alea de balade leşinânde ale lui Ciprian Porumbescu toată lumea ştie …
Nu există o simfonie nr. 37 a lui Mozart. Fragmentul cu pricina (K444/425 a) este o introducere scrisă de Mozart la simfonia nr. 25 a lui M.Haydn. Multă vreme simfonia nr. 25 a lui M. Haydn i-a fost atribuită lui Mozart, în mod greşit. Nu există plagiat. Mozart nu şi-a atribuit o astfel de lucrare.
Un muzicolog cu autoritate poate determina dacă e vorba de plagiat în cazul requiemului. O simplă ascultare lămureşte lucrurile. Sunt lucruri atât de diferite. De altfel Mozart nu a negat influenţa lui M. Haydn asupra sa. Pe care o şi notează atât în Te Deum, cât şi în quartetul în Sol major.
În privinţa pe nedrept infamatului Salieri, Mozart nu şi-a ascuns o anume apreciere pentru acesta. Să nu confundăm textul lui Schaffer cu realitatea istorică.
Altfel, nimic nou. Iconoclastia nu e o invenţie recentă.
S-ar părea că există totuşi o simfonie nr. 37. Mozart ar fi primit o comandă de două simfonii pentru Linz, a livrat simfonia nr. 36 care de-aia se cheamă cum se cheamă şi n-a mai avut timp de o alta, motiv pentru care a preluat o simfonie de-a lui M. Haydn la care a adăugat o introducere lentă şi a prezentat-o ca lucrare nouă şi proprie.
Abia în 1907 când Perger, tot studiind manuscrisele lui M. Haydn, a descoperit plagiatul, lucrarea a fost atribuită lui M. Haydn. Cum însă catalogul Kochel era deja scris, pentru a nu se renumerota simfoniile şi crea confuzie, s-a păstrat apocrifa ca nr. 37 (ca şi în alte cazuri). Deci plagiat io zic că a fost. Însă am înţeles că procedeul era foarte frecvent în epocă, fără conotaţiile de azi, se numea „împrumut artistic”, tolerat între prieteni presaţi de comenzi.
În privinţa requiemului, cred cu tărie că a fost plagiat; spre exemplu, la „Confutatis maledictis”, în ambele se începe cu viori ostinato cu voci barbatesti, tonalitati disforice apoi sopranele si mezzo canta diafan „voca me cum benedictis” (cine stie coloana sonora de la „Amadeus”, nu are cum sa nu observe) . Iar la „Hostias et preces”, plagiatul este evident. Asculta aici, de la 2:45, http://www.youtube.com/watch?v=LTRcazO998k&p=276766D3123E27EA&playnext=1&index=43, si se aude ca melodia este identica, doar tonalitatea este schimata. Si asemanari ar mai fi …
Iertare, Rabbi, nu vreau sa fiu iconoclast. Mozart este si ramane mare, gigantic chiar. Însă mie îmi place să pun zeului, din când în când, întrebări cu ciocanul. Chiar dacă sar aşchii de marmură, zeul rămâne zeu, însă rămâne un zeu secund, mai pur.
MULTUMESC PENTRU ACEST RASPUNS !!! …si atat.
Deci presupun ca asta nu o stiti …
http://www.youtube.com/watch?v=xx1Ju8mIgAk