Găleata e mai mare decât el. Îl vezi imediat după curbă, ridică opintit găleata şi te priveşte cu ochi de negustor încercat. Am semnalizat şi am tras pe dreapta. Vine grăbit lângă maşină. Cât de grăbit poate. Găleata aia portocalie îl tot loveşte pe picioare. Hlizeşte în dreptul geamului din dreapta şi îmi spune gâfâit:
-Piersici?
– Cu cât dai, mă, piersicile?
– O su’ de mii dacă iei toată găleata.
– Nu e prea mult, piciule?
Se uită chiorâş la mine. Nu ştie dacă am chef de tocmeală sau îl iau la mişto. Îşi şterge mucii cu dosul palmei şi se uita la pachetul de ţigări pe care îl am alături. Îmi arată cu degetul spre ţigări:
– Alea costă şi mai mult. Se compară atâtea piersici cu ţigările alea care face cancer?
– De unde ştii tu de cancer, măi?
– Ştiu!
Îşi mai şterge o dată nasul. Sub nas e o potecuţă de jeg tencuit cu muci uscaţi. Iar sub unghii i se odihneşte un întreg compendiu de geologie. Hlizeşte ştirb şi-l ameninţă cu pumnul pe un alt prichindel care se opinteşte şi el să îşi aducă găleata lângă maşina mea. Teritoriul e marcat.
-Cumperi? mă ia rapid la rost. E negustor serios. N-are timp de prostii.
– Mă mai gândesc. De unde-s piersicile?
– De aici de la fermă.
– Le-ai furat?
– Nu le-am furat, bre nene. Le-am cules.
– Păi, e ferma ta?
– Nu, da’ am vorbit cu paznicu’. Zi, cumperi? O sută de mii. Mai puţin decât dai pe ţigările alea. Piersicile sunt bune. Sănătoase.
– Tu ai mâncat multe piersici?
– Nu.
– De ce?
– Mie nu-mi plac. Au pufu’ ăla. Mie-mi plac alea chele. Lucioase. Cumperi? Fumezi şi tu mai puţin.
Omul a înţeles că-s nehotărât. Şi aici e tocmeală serioasă, ne tutuim.
– Bine, o sută de mii ai zis?
– Îhî. Unu’ cu Audi mi-a dat două sute de mii pe ele.
– Şi acum de ce ai lăsat din preţ?
– A venit ţiganii ăia şi strică piaţa.
– Uite două sute de mii. Să nu stricăm piaţa. Dar îţi dau o sacoşă şi mi le verşi acolo, bine?
– Şi dacă nu încape?
– Dacă nu încap toate păstrezi tu restul.
– Şi ce să fac cu ele? Oricum culeg altele.
– Le mănânci.
– Nu ţi-am zis, bre, că nu-mi plac astea cu păr? Dă sacoşa.
Le aşează cu grijă în sacoşe. Când şi când îşi mai şterge nasul. Sau îşi trece mâna prin ciuful roşcovan, năclăit de sudoare. Mormăie ceva doar de el ştiut. Îl întreb:
-Mă, tu ştii cine e Băsescu?
– Băşescu?
– Da…
– Unu… îl dă la televizor. Şmecher… ceva…
Zâmbesc. Ştie el ce ştie. A terminat de mutat piersicile. Se încordează să urce sacoşa pe fereastra portierei. Îi deschid portiera şi iau sacoşa. Îi dau şi banii. Se uită lung la ţigări:
– O ţigare îmi dai?
– Nu ziceai că fac cancer?
– ‘ce dacă!
– Nu-ţi dau! La şcoală mergi?
– Acu’ e vacanţă!
Bag în viteză. Semnalizez. Se îndepărtează. Mă salută profesional. Îl mai întreb:
– Şi la toamnă o să mergi?
– După ce se termină strugurii, poate. Văd eu.
Am plecat. Îl văd în oglinda retrovizoare. Îşi bălăngăne găleata în vreme ce traversează strada. Îi dă un şut în fund piciului care încercase să se apropie şi el de maşină. Apoi se strecoară printr-o gaură din gardul de sârmă şi dispare. Un BMW tocmai mă depăşeşte, pe linia continuă.
Sunt convinsa ca e strict autentic!
gut! o sa-si ia si el BMW d’ala dupa ce-o afla cine e tata Basescu.
Era odata o livada mare, mare pe langa Costinesti. A mai ramas ceva din ea?
S-a cules.
S-au şi vândut fructele… 🙂
Frumos, frumos … narat!
D’aia sfarseste saracul, sarac.
Nu stie cum sa culeaga furand si nici cum sa depaseasca linia continua.
alea chele chiar sunt mai bune!
Super povestita. M-am bucurat. O zi buna!
PS
Seamna cu „Un om nacajit” de Sadoveanu…
Vezi tu, si din cauza asta te citesc in fiecare zi. Multumesc.
Piciul are dreptate, alea chele, fără puf, e mai bune, mai fragede, mai dulci…
Aaaaaaaaaaaa, de piersici era vorba??? Scuze, la piersici „e mai bune” alea cu puf…
Ai făcut dulceaţă? Sau le-ai savurat ca atare?
Ce calic ăla cu bmw-ul, să nu oprească să ia măcar jumate de găleată….
Taica, paznicul ala nu era Pazvante.
Ghinionul piciului.
Iar matale ai incurajat frauda. Piersici netrecute prin conatabilitate, fara TVA s.a.m.d. 🙂 🙂 🙂
Supertext! Are ceva-ul ăla care te face să uiţi de tot.
În final, aprinzând o „canceroasă”, îmi doresc din tot sufletul să fie doar literatură. Pură. Să nu fie niciun sâmbure de adevăr.
Căci,dacă este…
Apăi, de-or fi cu puf sau fără puf, piersicile au, de obicei, sâmbure… 🙂
Minunat instantaneu! Multumiri!
Din nou, mulţumim. 😉
Simpatic crâmpei de realitate … ! 😀