Americanu

Canicula a plecat aşa cum pleacă menestrelii de sub ferestrele la care nu se arată nici chip, nici lumină.  În loc a rămas suspin de frig şi volbură de nori. Praf de cenuşă a acoperit cerul, alungând galbenul cel aprins şi dând pământului umbră şi răcoare. Când şi când câte o ploaie răscolită de vânt murmură pe streşini, oblojind pământul uscat şi cu obrazul năpădit de praf.

Copacii îşi ţin încă podoaba verde, nesmintită de fudulia aurului care poleieşte frunza doar pentru a o coborî pe pământ şi a o schimba din veştmânt de fală în pulbere răscolită de măturători. Oraşul parcă a intrat în amuţire, respirând mai moale, a răcoare, a plumb şi a toamnă.

Iar pe banca din faţa blocului, cea cu vopsea scorojită, nea Stere se scarpină în nas cu o mână, iar cu cealaltă îşi potriveşte fesul, mai către creştet.

– Să trăieşti, vecinu’! mă salută fără mare tragere de inimă. Îi răspund cu egal entuziasm. Nea Mătreaţă moţăie, de-a dreapta starostelui, cu o cheie franceză în mână. O pată de unsoare îi luceşte pe chelie, precum continentul roşiatic de pe chelia lui Gorbaciov, ori petele cele noi de pe chelia bulibaşei. În stânga lui nea Stere stă cătrănit un personaj care îmi pare cunoscut după chip, dar pe care nu-l pot încă identifica. Are şosete albe, izbind ochii cu delicateţe printre baretele sandalelor. Pantalonii în carouri mi-l amintesc pe Rodney Dangerfield. De sub bluza de treining răsare gulerul unei cămăşi verzi, stropită cu bulinuţe portocalii. Iar pe cap o şapcă portocalie, cu o afirmaţie însoţită de semnul exclamării, trage ştrengăreşte spre o ureche.

Nea Stere face formalitatea prezentărilor.

– Ete, vecinu’, mă inervez cu bou ăsta de Hectolitu’.

Hectolitu’! Acum recunosc personajul. E un rablagit din fauna care gravitează în jurul lui nea Stere. Porecla i se trage de la felul anapoda în care foloseşte unităţile de măsură.

– Cu ce te inervez, bă Sterică? Că acuşa plec. Şi-aşa m-a mâncată două hectare dă ţânţari pă banca ta. Să trăieşti, vecinu’!

Pentru nea Stere şi colegii săi de cenaclu sunt „vecinu’ „. E o formă eficientă de identificare.

– Mă tot freci cu Băsescu al tău, d-aia! ‘te-n cur cu banditu’ tău!

– Mănânci rahat, Sterică ! Că e cu şaptezeci de kilowaţi mai dăştept ca toţi ăilalţi.

– O fi, bă, diştept, da’ e bagabont şi borfaş!

– Ba borfaşi e ăia de la peneleu şi de la pesedeu. Ce le-aş da io la ăia patruj dă tone dă puşcărie!

– Bă, ia cară-te tu la scara ta, că mă umpli de draci şi e sâmbătă. Hai, valea. Tai-o la scara ta de pedelişti, că aici împuţi locu’. Valea, Hectolitule!

Hectolitu se ridică mimând un soi de indignare.

– Mă duc, bă ! Că oricum mă inervezi. Şi, bă, nici la fotbal n-aveţi echipă! V-a bătut amărâţii ăia de la Cluj. Şi aţi dat şapte hectare de bani pă transferuri aiurea.

– Tai-o, până nu îţi bag io şapte sute de grade celsius de carici în cur!

– Mă duc, bă. Să trăieşti! Sănătate vecinu’!

– Să trăieşti şi tu! hlizeşte nea Stere.

Salut şi eu. N-am să înţeleg niciodată relaţiile dintre nea Stere şi amicii săi. Nea Stere plezneşte cu palma banca, poftindu-mă să mă aşez lângă el.  Parcă aş zabovi puţin la răcoare, aşa că mă aşez. Nea Stere se apleacă, ridică puţin un crac al nădragilor şi scoate din ciorap o pungă de plastic. Desface punga cu mare grijă şi scoate de acolo o antichitate de telefon mobil. Din buzunarul bluzei de treining scoate o pereche de ochelari, şi-i aşează pe nas, apoi începe să butoneze la telefon, umezind degetul pe limbă, la fiecare apăsare de taste. Duce telefonul la ureche:

– Mai dormi, bă? Ia scoală şi coboară acişilea. Hai, rapid.

Hlizeşte. Îmi face cu ochiul. Îşi trage mucii, scuipă puternic, îi dă un cot lui nea Mătreaţă care mormăie un ” ‘te-n pizda mă-tii” şi aţipeşte la loc. Apoi îmi şopteşte pe un ton conspirativ.

– Americanu’! A venit aseară!

Americanu e nepotul său. Îl pomeneşte mereu. Fie ca etalon al reuşitei în viaţă, fie ca exemplu de legendară prostie. E băiatul răposatului său frate. Îi spune americanu’ fiindcă locuieşte de vreme bună în Statele Unite.

Din scara blocului iese un grăsuliu, cam de o seamă cu mine. E îmbrăcat în bermude strident colorate şi un tricou negru pe care e desenat cu litere de o şchioapă numele unei formaţii rock. Nea Stere îl ia din scurt:

-Cât dormi, bă? Vino să-l cunoşti pe vecinu’! Uite, vecinu’, el e Mitică, Americanu’.

Dăm mână zâmbind formal. Nea Stere ne priveşte cu ochi de peţitoare satisfăcută.

– Ia zi, Mitică… Zi-i de tine lu’ vecinu’?

– Ce să zic, bre?

– Hai, nu te căca pe tine!

Dau să zic ceva, dar nea Stere mă strânge de braţ şi duce degetul la buze făcându-mi semn să tac.

– Deci, dom’le, eu sunt mulţumit. Eu am realizat ce mi-am propus în viaţă.

-Da? Felicitări!

Nu ştiu prea bine pentru ce-l felicit, dar îl felicit. Nu strică să întreb, totuşi:

– Dar ce anume v-aţi propus?

– Să devin cetăţean american!

Încerc să nu-mi exteriorizez perplexitatea. Până la urmă cine sunt eu să judec? Unii îşi pot dori să scrie o carte fenomenală, alţii să compună o operă de geniu, alţii doar ferestre cu geam termopan. De ce nu ar fi şi o anume cetăţenie un ideal la fel de valabil. Nea Stere îmi întrerupe reflecţiile:

-Da, da’ de ce nu zici de fi-tu?

Sunt pregătit pentru dezvăluirea încă unei realizări de excepţie. Dar Americanu’ se posomorăşte. Nu spune nimic. Nea Stere râde ca un ticălos.

– Mitică e însurat cu o mesicancă şi i-a făcut aia un pitic.

– ‘aide, bre unchiule! se necăjeşte Americanu. Încerc să dreg lucrurile.

– Probabil e vorba de nanism, sunt o groază de oameni care, totuşi…

– Atâta-i trebuie că-l sparg, dacă-l prind! îl apucă dracii pe Mitică Americanu. De data asta perplexitatea îmi ţâşneşte prin toţi porii. Mitică A. mă lămureşte:

– Dacă-l prind că face de-astea îl toc cu bătaia! Eu n-am făcut labagii…

-Nu, bă, ai făcut pitici dă circ! rânjeşte nea Stere. Nea Mătreaţă chicoteşte şi el cu ochii închişi. Cred că intuiesc de unde vine neînţelegerea. Încerc să explic:

-A, nu. Acela e onanism… nu are legătură cu…

– Şi mai grav! se indignează Americanu’. Esclus! Noi în neam n-am avut poponari! Nici nevastă-mea! La ea a mai fost pitici în neam, da’ poponari nu!

Lucrurile o iau complet razna. Simt nevoia unor precizări de ordin tehnic.

– Cred că e o confuzie de termeni. Vorbiţi despre pederaşti.

– Nu, dom’le. E încă la liceu. Şi nu cred că dă la facultate. Oricum, nu cred că dă la medicină.

Nu mai pricep nimic.

– Ce facultate?

– De medicină, specialitate d-aia dă pederaşti!

– Cred că nu aţi mai vorbit de mult limba română…

-Ba vorbesc tot timpu’. Ştiu ce spun.

Nea Stere se uită când la mine, când la minunăţia de nepot. Nea Mătreaţă chicoteşte înfundat.

– Vă referiţi la pediatrie. Pederastia e altceva.

– Nu mai spune! devine brusc arţăgos Americanu’. La ce?

– La sodomie!

– Nu, dom’le! hlizeşte satisfăcut Americanu. Alea-s chestie popeşti, sodomie, liturghie, chestii d-astea.

Sunt complet blocat. Nea Mătreaţă izbucneşte în râs. Nu mai rezistă. Deschide ochii, se uită la Americanu şi îşi face cruce. Scuipă, redevine serios şi închide ochii la loc.

– Bă, ia taci în pizda mă-tii! îl repede nea Stere pe Mitică. Nu te-am chemat să te cerţi cu lumea. La America acolo toţi se face graşi şi se tâmpeşte.

– De ce se tâmpeşte, bre? cere nepotul lămuriri.

– Ete, d-aia! Că votaţi ca nişte tâmpiţi!

– Păi, ce? Americanii l-a votat pe Boc?

– Nu, da’ l-aţi votat pe terminatoru’! se înfurie nea Stere.

– Păi, şi ce?

Conversaţia o ia lejer razna. Mă ridic discret şi încep să mă depărtez.

– Şi e tâmpiţi. Bagă la gamburgheri în burţi până de tâmpeşte şi dup’ aia face războaie! Şi votează pă Terminatoru’!

Când se enervează, nea Stere pierde acordul subiectului cu predicatul.

-L-am votat, bre, că e din partid cu mine. E republican!

– E pe pizda mă-tii! Ce republicani? Păi, ce ? E şi monarhişti în America?

-Uite, de-aia am plecat, bre, din ţară. Că aici e mulţi ignoraţi!

-Ignoranţi, în pizda mă-tii!

Canicula a plecat aşa cum pleacă menestrelii de sub ferestrele la care nu se arată nici chip, nici lumină.  În loc a rămas suspin de frig şi volbură de nori. Praf de cenuşă a acoperit cerul, alungând galbenul cel aprins şi dând pământului umbră şi răcoare. Când şi când câte o ploaie răscolită de vânt murmură pe streşini, oblojind pământul uscat şi cu obrazul năpădit de praf.

În urma mea răsună zvon de dialog româno-american. E bine că şi noi şi ei suntem în NATO.