Dan Voiculescu mă întreabă, pe blogul domniei sale, în felul următor:
As vrea să pun această întrebare, printr-o trimitere specială, unora dintre cele mai severe/ dezamăgite/ critice voci din on-line-ul românesc: Mircea Badea, Mordechai, Victor Ciutacu. Zău asa: supărati, supărati, dar rămânem. De ce?
Mi-am luat un răgaz de gândire înainte de a răspunde. Răspunsul cel mai simplu pe care l-aş putea da ar suna astfel: pentru că am crezut întotdeauna că locul românilor este în România. Şi nu am încetat să cred asta.
Îmi pot închipui că cei care au decis să plece au avut, la momentul acelei decizii, două opţiuni: să rămână sau să plece. Din motive particulare fiecăruia dintre ei, alături de motive care pot fi comune multora, au ales să plece. În ce mă priveşte opţiunea aceasta nu a existat niciodată. Pentru că, pur şi simplu, înlăuntrul meu, o astfel de opţiune nu găsea materia necesară agregării. Nu am crezut niciodată că asta mă face inferior celor cărora li se ofereau două opţiuni. Dimpotrivă, asta mi-a hrănit un soi de nesănătoasă aroganţă, socotindu-mă un soi de buruiană rea şi rară, care nu poate fi nicicum strămutată; fără urmă de invidie pentru ierburile celelalte, care îşi pot încolţi seminţele oriunde găsesc pământ gras şi ploaie bună. Deşertul acesta ( cum va fi socotit, poate, de către unii) e singura grădină pe care o voi cunoaşte.
Încercând să(-mi) răspund la întrebarea de mai sus încerc să evit locurile comune şi argumentele prefabricate. Ar fi extrem de confortabil să invoc albastrul Voroneţului ori Sfinxul din Bucegi. Am prieteni care au ales să plece şi care se întâlnesc, totuşi, mai des cu Voroneţul decât mine. M-aş bucura să pot spune că oamenii de aici reprezintă motivul. Dar întâlnesc zilnic oameni care îmi spulberă această iluzie.
Într-o poveste de a mea există un bătrân preot rămas în satul pustiu, părăsit de toţi. Bătrân şi cu puteri puţine, încovoiat de lipsuri şi pustiit de singurătate, a rămas acolo pentru că avea de slujit în micuţa bisericuţă. Iar asta îi era datorie şi rost. În povestea aceea se găseşte şi răspunsul meu. Detest patriotismul de fanfară şi pozele cu mâna la piept la intonarea imnului. Dar am să o spun simplu şi fără declamat patetism: îmi iubesc ţara. Pur şi simplu. Şi oriunde altundeva m-aş simţi fără rost. Asta e tot.
Aşa că, în fiecare dimineaţă, trezindu-mă, îmi privesc curtea şi văd ce e de dereticat în ea. Şi în fiecare zi încerc să dreg câte ceva din ce găsesc stricat. Iar lucrarea asta nu încetează niciodată. Pentru că stricăciunea pare să se întindă, uneori, mai repede decât pot eu şi cei ca mine, drege. Dar în fiecare zi desţelenesc pământul şi dau cu var pe trunchiurile copacilor, după puteri, încercând să alung din buruiană şi omizi. Pentru ca a doua zi să o iau de la capăt. Doar aşa simt că merit dulceaţa poamelor care se coc uneori în livada casei. Iar seara, stând pe prispă, privesc spre roata stricată a fântânii, gândind că mâine va trebui dreasă şi aceea. Şi păşunea va trebui grijită. Să aibă unde paşte viţelul pe care îl vom tăia la întoarcerea fiilor risipitori. Şi apă rece şi bună să aibă.