Mituri

Azi ne luptăm puţin cu miturile. Cu stereotipurile, dacă vreţi. De exemplu, un stereotip consacrat e cel care vorbeşte despre ultimele cuvinte; pe patul de moarte se spun întotdeauna chestii grozave, enunţuri profetice, adevăruri cutremurătoare, cuvinte de o rară profunzime.  Toţi muribunzii, de la Goethe încoace, au câte un licht-mehr-licht. Şi dacă nu?

Mitul nr. 1 – Ultimele cuvinte

Marele om se afla pe patul de moarte. A dus o existenţă pilduitoare, iar acum se stinge. Întunericul încăperii e tulburat doar de lumina caldă de lumânări. Are ochii închişi şi respiră cu greutate. În jurul patului, înlăcrimaţi, stau cei dragi. Fiicele sunt îmbrăţişate, încercând să îşi dea una alteia mângâiere. Fiul său e aşezat lângă pat şi ţine mâna tot mai rece a părintelui său. Într-un colţ al încăperii, discipolul maestrului strânge cartea care i-a fost pildă şi evanghelie, marea carte a maestrului. Cu greu poate pune zăgaz lacrimilor.

Respiră cu mare greutate. Întredeschide ochii încercând să-i mai cuprindă o dată cu privirea pe toţi cei aflaţi acolo. Un  şuier prelung îi trece printre buze. Ridică mâna, arătând cu degetul spre cer. Se pregăteşte să spună ceva. Nu mai are puteri. Oftează şi ochii i se închid din nou. Rămâne aşa, respirând iregulat, cu greutate. Întoarce capul într-o parte şi priveşte vreme bună spre bătrânul ceasornic. Cei din jurul său nu îndrăznesc să spună nimic. Doar fiul său îi strânge cu mai multă tărie mâna rece. Priveşte spre ceasornic şi parcă murmură ceva din buze.

Dintr-o dată e zguduit de o convulsie. Tresare. Face ochii mari, mari, mari. Deschide gura, încearcă să spună ceva. Toţi cei de faţă sunt emoţionaţi. Sunt ultimele cuvinte. Fiicele plâng şi mai tare. Fiul îşi şterge şi el o lacrimă. Discipolul maestrului se apropie de pat. Scoate grăbit un creion şi un carneţel, pregătit să noteze ultimele cuvinte. Posteritatea va primi, prin vârful creionului său, marele mesaj. Cuvintele care să fie călăuză generaţiilor ce vor veni. Cuvinte despre care se vor scrie cărţi şi cărora generaţii de înţelepţi vor încerca să le descâlcească tâlcul.

Bătrânul rămâne cu ochii holbaţi şi gura deschisă. Trupul îi e încordat, arcuit. Apoi se înmoaie, adună ultima respiraţie în plămâni. Şi rosteşte cu glas stins, dar în care se simte o undă de mirare:

– Cred că m-am căcat pe mine…

Apoi moare.

*****

Un alt stereotip păcătos e cel al primei întâlniri. Prima întâlnire e musai încărcată de romantism, cum e maşina de manelist încărcată de bizbizuri. Locul de întâlnire ales e musai unul încărcat, prin convenţie, de simboluri. Deci…

Mitul nr. 2- Prima întâlnire, romantică, la statuia din parc.

E prima întâlnire. Inima îi bate cu putere, gata să-i spargă pieptul, să rupă cămăşuţa albă, puternic apretată. E prima întâlnire cu …el. Sau poate… El. Poate e acela. Altfel, explicabil şi natural, la vârsta ei, nu are cum fi prima întâlnire. Au fost zeci – se sfieşte să recunoască, dar de fapt sute- de prime întâlniri. La statui, la fântână, la ceas, la barul din colţ, la bodega din gară. Şi aproape toate decurgeau după acelaşi calapod. O cafea, eventual o friptură cu cartofi prăjiţi, o sticlă de vin (dulce, ei îi place dulce), apoi evocarea aspiraţiilor ei romantice, glumele lui, etalarea preferinţelor muzicale, o discuţie grăbită despre ştirile zilei. Şi, inevitabil, înghesuiala pe bancheta din spate a maşinii, ori în vreo cămăruţă de hotel sordid. Oftatul ei şi, invariabil, mărturisirea că nu a mai făcut-o niciodată la prima întâlnire. Îmbrăcatul stânjenit şi a doua zi telefonul care nu mai suna. Apoi o altă primă întâlnire…

Cu Mirel fusese altfel. Mirel era un bărbat romantic. O dusese la un restaurant din centru. Cu meniu elegant şi ospătari bine îmbrăcaţi. Îi cumpărase flori. O ascultase toată seara ţinând-o de mână. O privea în ochi. La friptura de porc a simţit că e îndrăgostită. La papanaşi i-a mărturisit că e exact genul de bărbat pe care îl aştepta. Apoi i-a spus despre copiii pe care şi-i doreşte. Despre fiica şi fiul pe care îi vor avea împreună. Avea deja alese şi nume: Juana şi Julio. Juana avea să devină cosmeticiană. Iar Julio interpret de muzică latino.

Pur şi simplu a simţit că Mirel este alesul. Nu se putea opri din vorbit. La cafea deja terminase de descris perdeluţele de la camera copiilor. Iar Mirel o privea mereu în ochi. O privea cu ochii lui mari, negri şi lăcrimoşi. Nici măcar o clipă nu a privit spre pieptul ei enorm, aşa cum făceau toţi ceilalţi. Apoi, cu ochii umezi, el i-a mărturisit că suferă de o boală incurabilă. Iar boala aceea este atât de cumplită încât nu-l va mai lăsa multă vreme să fie bărbat. Şi că şi-ar dori, dacă şi ea e de acord, ca ea să fie ultima femeie cu care face el dragoste. Exact aşa spusese: „să facem dragoste!”. Nu ca toţi nenorociţii dinainte care spuneau: să facem sex, să ducem căluţul la apă, să ne zbenguim, să udăm mătrăguna, să punem brânza-n pivniţă etc. Când a auzit cuvintele acelea a simţit inima bătându-i tare, tare. Şi a acceptat pe loc.

Au mers la hotelul din centru. Nu i-a păsat de privirile neprietenoase ale celei de la recepţie. Toată noaptea a încercat să afle despre boala lui Mirel. Dar el îi răspundea că preferă să nu vorbească despre asta. Atunci când Mirel i-a spus că e ultima femeie cu care va face dragoste ( da, aşa a spus „va face dragoste”) şi că şi-ar dori să încerce ceva ce nu a încercat niciodată s-a arătat dispusă. Când Mirel i-a explicat ce îşi dorea a ezitat puţin. Asta chiar nu o mai făcuse. I se părea dureros şi murdar, dar după o scurtă ezitare a acceptat. A adormit apoi în braţele lui Mirel. Dimineaţa a trezit-o camerista. Pe noptieră a găsit nişte bani. Nu a mai auzit niciodată despre Mirel, dar îi păstra o dulce amintire. Şi îşi imagina că o veghează, de acolo din cer. Din banii de pe noptieră şi-a cumpărat brăţara pe care o avea acum la mână.

Despre Ilie îi vorbise o prietenă comună, care jucase rolul de cupidon amator. A fost de acord ca prietena să-i dea lui Ilie numărul de telefon. Când a sunat-o prima dată i s-a părut bătrân după voce, dar Ilie a asigurat-o că nu e atât de bătrân. Cuvintele exacte au fost: bătrân pe naiba, încă merge jucăria. Au vorbit de câteva ori la telefon. Ea i-a explicat că e o fire romantică şi o femeie serioasă „care nu-i plac aventurile”. El a admis că şi el e romantic când are timp. Dar nu când e meci la televizor. Apoi a întrebat-o dacă are ţâţe mari. Pentru o secundă a vrut să închidă telefonul. Apoi şi-a zis că nu e bine să judece pripit, după aparenţe. Prietena comună îi spusese că Ilie e şofer de TIR, iar şoferii de TIR, se ştie, câştigă bine. A recunoscut că are pieptul foarte mare. Ilie a fost mulţumit. Şi au stabilit să se întâlnească aici, la statuia din parc.

Mergea cu pas potrivit, bucurându-se de culorile toamnei şi tremurând de emoţia încă unei prime întâlniri. Fusese la coafor, ba şi la cosmetică. Se pensase şi se epilase. Îşi pusese bluza albă şi pantofii cu toc cui. A ajuns la statuia din parc. Nu ştiuse niciodată cine era cel reprezentat de statuie, dar era convinsă că trebuie să fi fost un mare poet romantic. De fapt era statuia unui fost primar al urbei. Era opt şi trei minute, dar nu era nimeni la statuie. A privit spre alee. Nimeni.

Dinspre stejarul bătrân, din dreapta statuiei, s-a auzit un sunet ciudat. Ca un motor de motocicletă care dă rateu, urmat de un scârţâit ca al cretei pe table şi un ascuţit şuierat. O, Doamne! Ce nesimţire! A recunoscut imediat sunetul şi s-a bucurat că e la distanţa la care e ferită de mirosul care însoţeşte, îndeobşte, astfel de sunete. De după copac s-a văzut un cap. O faţă rotundă, de bărbat, cu început de chelie. Personajul îi făcea cu ochiul.

– Geta? Io-s Ilie. Stai să termin.

Nu ştia dacă să se indigneze sau, mai prudent, să se arate indiferentă. Şoferi de TIR- şi-a spus- nu se găsesc pe toate drumurile. A ales a doua soluţie. Ilie s-a dat de după copac. Şi-a scuturat-o, hlizind cretin. Şi i-a făcut din nou cu ochiul, în vreme ce se încheia la prohab.

-Hai, nu te ruşina! i-a zis Ilie, cu voce gâjâită. Tre’ să te obişnuieşti cu monstrul. Hehehe!

Geta a simţit un junghi sub coastă. Apoi a realizat că acesta e el. El. A oftat adânc. I-a zâmbit. L-a luat de braţ şi au pornit pe aleile parcului. A scos punga de seminţe din poşetă şi l-a servit şi pe El.