Bun rămas

Există oameni fundamental buni. De care viaţa nu încetează să-şi bată joc. Oameni care continuă să rămână buni, oricât întuneric le aruncă destinul în cale, oricâtă nefericire îi încovoaie, oricâte trădări le brăzdează obrazul. Nu se lasă încovoiaţi, îşi şterg lacrima, pe furiş, cu dosul palmei, ridică fruntea sus şi păşesc mai departe. Şi rămân aceiaşi oameni buni. Pentru că negurile nu au cum îi schimba. Iar întunericul trece ca vântul, prin părul lor, dar niciodată nu poposeşte în ochii lor.

Uneori răul lumii şi durerea dinlăuntru îi îngenunchează. Atunci îi găseşti cu ochii ridicaţi spre cer. Iar dacă le întinzi mâna, tot ei vor fi cei care te vor ajuta pe tine să te ridici.

Am cunoscut un astfel de tânăr. Cu ochi mari, negri. Frumos la chip şi curat la suflet. Pe care viaţa a încercat să-l prefacă într-un nelegiuit, trecându-l prin toate iernile şi îngheţurile sale. Dar n-a reuşit decât să-i îngheţe lacrimile uneori. O lacrimă de-ngheaţă e pumnal… Când toţi l-au alungat, a plecat în lume, acceptându-şi tăcut exilul. Iar când s-a întors avea braţele încărcate cu daruri şi nu inima tulburată de mânie.

Există oameni de care viaţa îşi bate joc. Iar atunci când nici umilinţele, nici amarul trădărilor nu-i doboară, viaţa e cea care cedează. Şi-i părăseşte, dându-i morţii, care uneori se arată mai îndurătoare decât a fost viaţa. Şi mai prietenă decât le-au fost oamenii. Am cunoscut un astfel de om. Iar astăzi îi aprind o lumânare.

Odihneşte-te în pace, Laurenţiu… Măcar acum.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wk_NQK43bug]