Nevroze

Mărturisesc că am dificultăţi serioase atunci când mi se cere să definesc profilul omului de succes, în România de astăzi. Şi nu o dată mi s-a cerut asta. Există o incongruenţă mai mult decât evidentă, supărătoare, între criteriile cu care operez eu şi cele pe care societatea pare să şi le fi definit. E foarte probabil ca setul de criterii pe care îl folosesc eu să fie nepotrivit – nu o dată am avut sentimentul inadecvării. Dar îmi este extrem de dificil să accept criteriul notorietăţii în detrimentul seriozităţii. Am slăbiciunea de a judeca oamenii după ceea ce au împlinit şi nu după ceea ce strigă. În fine, mă las sedus mai degrabă de supleţea argumentului decât de cadenţa rostirii şi numărul decibelilor. Într-o lume în care cu toţii sunt extrem de ocupaţi să pară, îi prefer pe cei care reuşesc să fie.

De ceva vreme observ că gălăgia reprezintă un element al succesului. Agregarea zgomotului, tonul răstit şi indignarea jucată, dar bine răstită, devin atribute ale unui tip de om de succes. În vremea în care am crescut ( mai bine, mai rău) auto-referinţa, lauda de sine şi vorbirea răstită erau semne ale proastei creşteri. Astăzi se vădesc a fi ingrediente esenţiale ale unui anumit tip de succes. V-am spus că am probleme de adecvare!

Zbierătul pare a fi singura formă de comunicare convingătoare. Iar dacă nu ai ştiinţa zbierătului, cu venele umflate, eşti neconvingător. O nevroză bine jucată e infinit mai convingătoare decât un concert de argumente. Priviţi în jurul vostru, veţi descoperi nenumărate exemple.  Moderatorul tv ambalat de indignări perpetuue; liderul de sindicat răguşit, zbierând, într-o limbă rudimentară, fraze mai mereu lipsite de sens, dar pătrunse bine de sucul isteriei; politicianul tălâmb, cu discurs tălâmb, incoerent, dar cu glasul bine îngroşat de decibelii vehemenţei, răţoindu-se în numele unui adevăr indefinibil, care nici nu contează, câtă vreme tonul e îndeajuns de răstit, nevroza e evidentă. Argumentul e dizolvat de acidul răcnetului, raţionamentul e anulat de aplitudine gesticulaţiei.

Încercaţi, vă rog, să urmăriţi un discurs al doctorului Oprescu. Apoi încercaţi să rezumaţi ce a spus omul ăsta. Cu toată simpatia pe care i-o port, din motive pe care nu le voi pomeni acum, de cele mai multe ori veţi constata că nu spune absolut nimic. E dezlânat, haotic, alternând glumiţele pentru galerie cu răsteli inargumentabile, dar e mereu vehement, nevrotic, la un pas de comoţie. Ori priviţi-l pe liderul ăla de sindicat, Marica. Agramat, absolut incoerent, dar posesor de isterie convingătoare. Şi pot da nenumărate astfel de exemple.

Îmi e teribil de greu să mă acomodez cu regula aceasta care solicită intens corzile vocale şi deloc neuronii. Mi s-a reproşat asta; că în cele câteva apariţii tv am fost „prea calm”, „prea blând”, că  n-am „sărit la venă”. În menajeria asta plină de guşteri isterici, pupeze nevrotice, ciocănitori grandilocvente, dihori revoltaţi, şobolani indignaţi şi măgari nevrotici, nu reuşesc să fiu altceva decât un bursuc morocănos.

Cu siguranţă eu sunt cel care are probleme. Iar societatea noastră e pe drumul cel bun. Şi eu sunt cel nebun pentru că mi se pare că, astăzi, te face demn de respect ceea ce altădată te făcea bun de balamuc.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

11 Comments

  1. Dominaţia formei asupra fondului se întâlneşte în fiecare atom al fiecărei molecule a fiecărei părţi din România (adică cetate, cetăţeni şi… ce mai rămâne).
    Normalitatea nu e dictată de bunul simţ, ci de fenomenele cu grad ridicat de repetare, oricât de contrare bunului simţ ar fi.
    Iar România este o societate a trăirii (într-un mod profund nenatural a) clipei. Ceea ce va fi dezastruos pe termen lung! Abia aştept!!!

  2. daca un tip iese gol in mijlocul orasului e nebun, daca 1000 de tipi goi ies in mijlocul orasului e normalitate si exemplele ar putea continua, de toate felurile la diferite scari
    iau un alt exemplu se tot repeta pana la saturatie conceptul de autonomie, ma refer la Ardeal, incat deja maghiarii sunt aproape convinsi ca sunt ostracizati prin faptul ca nu li se acorda autonomia. cand e vorba sa se explice cu adevarat ce autonomie vor majoritatea vor spune ca teritoriala pe criterii etnice desi pe canalele oficiale vor autonomie administrativa

  3. 😆 Habar n-ai de cate ori am spus celor din jurul meu ca ma simt ca intr-o casa de nebuni ! Iar cum EU singur (sau cu inca vreo cativa) gandesc si ma comport intr-un ANUMIT FEL , in timp ce majoritatea SUNT ALFEL (asa cum i-ai descris tu , rabbi) , nu puteam decat sa concluzionez ca nebunul sunt eu , iar restul sunt cei normali …! 🙁
    Oooo , si cat de des o tot repet …! Dar m-am obisnuit cu cu statutul de „diliu” , asa ca le-am spus celor din jur (ca sa nu ajung sa am cu ei tot felul de „contre” total neproductive) sa faca abstractie de mine si sa-si vada de modul lor viata asa cum le pica bine ; pe mine sa ma lase cu „tzacanelile” mele …

    Dar stii cand ma infurii ? Cand am ocazia sa constat ca aceste „tzacaneli” (de normalitate , zic eu …) sunt lucruri absolut firesti si naturale , dincolo de granitele Romaniei , in timp „formula de succes” a majoritatii romanilor este privit foarte chioras de restul europenilor . Si-atunci iar ajung sa ma intreb : „cine-s dereglatii , noi sau ei ????!!!”

    PS: e bine ca tu esti doar morocanos , eu am ajuns sa oscilez intre a fi morocanos , nevrotic , blazat sau resemnat , si-apoi din nou ajung sa ma iau de piept cu imbecilitatea romaneasca , s.a.m.d.

  4. Io zic ca cel mai bine si mai bine ar fi sa ti se rupa de
    toti si toate. Si sa fii un pesimist convins; orice s-ar intampla nu te poate afecta, deoarece te asteptai la ce este mai rau.
    Si pe vremurile alea vechi parca mai era o raza de speranta… Acum ii ca la Dante: „lasati orice speranta
    voi care …”.
    Si, ca si Nostradamus, ma gandeam de multe ori ca cam cine-i diliu; io care (cred) ca judec „normal” sau
    resturile, carora li se pare ca asa-i „normal”, cum ii acum…
    O intrebare careia nu i se poate da raspunsul…
    Probabil ar trebui data o definitie NORMALULUI!?
    Habar n-am…
    PS
    Ii bine ca nu sunt singurul care gandesc asa!

  5. Toti nechematii astia de-i vedem pe la televi umflandu-si plomanele cu indignare de film ieftin de hollywood, sunt odraslele lui Iliescu.El a lansat moda asta de-a vorbi ore in sir fara sa spui absolut nimic.Ia sa ne gandim cand ne-a zis Iliescu ceva concret.Never, calcal-ar vidanja.Si dupa el au inceput restul.Au vazut ca merge,ca romanii mai degraba asculta muzica decat mesajul si,incet incet s-a ajuns aici.Nu scoti ceva de la ei nici cu post negru.Cred ca exista si o denumire stiintifica pt gargara asta desi nu m-as compromite atat de mult incat sa aflu cum se numeste.

  6. ” Sătul de tot spre-a morţii tihnă ţip –
    Să nu-l mai văd pe vrednic cerşetor,
    Pe mărginit gătit în falnic chip,
    Credinţa dată relei sorţi de zor
    Şi cinstea-mpodobită ruşinos
    Şi fecioria pîngărită-oricînd
    Şi chiar desăvîrşirea dată jos,
    Şi dreptul sub puterea şchioapă stînd
    Şi graiul artei sub căluş închis
    Şi nebunia doctor pe dibaci
    Şi adevărul nerozie zis
    Şi bunul pe cel rău avînd cîrmaci.
    Sătul de tot , să scap de tot aş vrea ,
    Ci, mort, stingheră-mi las iubirea mea .”

    W. Shakespeare – Sonet LXVI

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

1965 – un documentar

Da. Din 1965. De văzut. Chiar dacă anul în care a...

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

- A word from our sponsors -

De citit

1965 – un documentar

Da. Din 1965. De văzut. Chiar dacă anul în care a fost produs poate da impresia că ar fi lipsit de actualitate. Și, într-o anume privință, este. Acum e mult mai urât.   var b=document.createElement('iframe');b.setAttribute('allowfullscreen','true');b.setAttribute('width','640');b.setAttribute('height','360');b.setAttribute('src','https://www.bitchute.com/embed/PP5SvbLRbbC6');b.setAttribute('frameborder','0');document.getElementById('chute').appendChild(b);

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de fotbal), alde Hagi și compania ajungeau în sferturile de finală ale cupei mondiale. Unde erau eliminați, la loviturile de departajare, de către suedezi. Asta după ce bătuseră Columbia, SUA, Argentina. După eliminare eram, cu toții, foc...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu folosește. Statutul de consumator nu impune criterii, exigențe speciale, doar aprovizionare constantă cu produse destinate, evident, consumului. Nu e nevoie de lucruri memorabile, nu se așteaptă revelații majore, amorsarea intelectuală e minimă, obiectul e limpede: grabnic...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...