Chinte cu sintetizator, mai modern este!

Ştirea poate fi rezumată astfel: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a decis să dea afară peste 600 de oameni. Din muzeele ţării, Teatrul Naţional, operă. Explicaţia ministrului Kelemen Hunor este halucinantă:

„Economia ce se va realiza este mică, cu puţin peste 2 milioane de lei noi. După gustul meu nu se justifică dar aici este vorba şi despre solidaritate în Guvern. Oricum sunt reduceri la limită, mai mici decât în orice alt domeniu”

Asta e ca la nuntă. Dacă Stănică n-a venit la nuntă, dar a trimis darul de ţăşpe lei -n-a mâncat, n-a bauuut!- musai tre’  să dai şi tu cel puţin la fel.

Probabil am eu o problemă şi nu înţeleg conceptul de solidaritate. Eu, în îngustimea minţii mele, gândesc că ministrul ar trebui să fie solidar cu salariaţii ministerului; ca ministru al culturii ce se află ar trebui să fie solidar cu ceea ce are legătură cu tot ce ţine de cultura naţională. Mai cred că rostul ministrului e să se bată în guvern pentru instituţiile şi oamenii pe care-i reprezintă. Că grija lui trebuie să fie  îndreptată spre bătrânul muzeograf, care a orbit cercetând la manuscrise şi nicidecum nu are de ce să-l străbată solidaritatea cu Boc, Funeriu şi Udrea. Ministrul culturii ar trebui să fie ceva mai mult decât un ministru oarecare, mai mult decât un politruc tălâmb; în mod firesc el ar trebui să fie paznicul lăzii noastre cu zestre. Şi sănătos ar fi ca el să sporească această zestre. Iar dacă nu e în stare de asta, măcar să nu vatăme puţinul rămas acolo.

Şi uite aşa, ca să fie solidar cu Udrea şi Boc, Hunorul dă nişte oameni afară. Admite că e inutil şi greşit, da’ e băiat salon şi cinsteşte şi el masa lu’ Boc.

În Amadeus, al lui Milos Forman, există un dialog memorabil. Monarhul, iubitor al artelor, socotindu-se teribil de priceput în ale muzicii, îi reproşează lui Mozart că o lucrare a sa … nici mai mult, nici mai puţin, are… „prea multe note” şi că Mozart ar face bine să mai taie din ele. Mozart îi răspunde mucalit, mimând docilitatea: „Sigur, majestate! Pe care să le tai?”. Împăratul, stânjenit, lasă nasul în pământ. Ăla era film, iar împăratul era împărat. Al nostru e kelemen şi mai e şi hunor.

Parcă vezi kelemenul mergând la operă:

– Directore!

– Da, şefu’ !

– Trebuie se face reducere la voi! Che suntem solidari cu asta guvernu’.

– Trebuie?

– Musai, no. Igen.

– Păi şi pe cine dăm afară, şefu’?

– Ia stringe tu pe toţi salariate se vedem.

Se strâng „salariaţii”, iar kelemenul îi cercetează cu ochi priceput, de ministru udemerist al culturii române.

– Măi, ăia grasule dai afară!

– Tenorul? Nu se poate, şefu’! Păi el cântă în Tosca, rămân fără Cavaradossi!

-Lasă, draghe. Uite, pui doamna simpatic de acolo se cântă ce cântă Pavarotti ala grasu’. Şi oameni alea mulţi cine este?

– Orchestra, şefu’!

– Dai la ele afare!

– Şi cum cântăm fără orchestră, dom’ ministru’?

– Chinte cu sintetizator, bistoş? Mai modern este!