Şcoala de balet şi maniere elegante

Când eram pici – asta era cu mulţi ani în urmă – o convorbire telefonică era un eveniment. În Năvodari-ul natal telefon acasă aveau doar câţiva şmecheri. Pentru toţi ceilalţi exista oficiul PTTR. Un telefon la bunici era o mare poveste. Trebuia să mergem la orificiul PTTR, să facem comandă, să ne aşezăm cuminţi pe băncuţă şi apoi să aşteptăm ca vocea aia nazală să ne strige cabina în care să ne vârâm pentru o conversaţie care nu putea dura mai mult decât numărul de minute dinainte convenite. Într-un alt capăt de ţară, bunicii aşteptau în propriul lor oficiu PTTR să fie poftiţi, de o altă voce nazală, într-o altă cabină. Singura chestie pe care nu mi-o amintesc era: cum naiba reuşeam să ne anunţăm, în absenţa telefonului, când trebuie să ne găsim, fiecare în cabina lui, în capătul lui de ţară?

Pe urmă ne-am mutat în Constanţa. La scurt timp a venit şi telefonul. Cuplajul nostru – voi, cei mai tineri, nu aveţi de unde şti ce era asta! eheeeei, pe vremea aia să vedeţi cuplare pe neve!- era un personaj extrem de solicitat. Lunea seara, când n-aveam chef să mă uit la Poldark, stăteam şi ascultam cum vorbea el cu frati-su’ şi stabileau cu cât să vândă biletele la „Războiul stelelor”. În condiţii normale un bilet la cinema costa 4 lei. Noi nu trăiam în condiţii normale, aşa că luam biletul cu 25 de lei de la bişniţari. Fix 6 sticle de un litru şi un borcan de 800 ml. Ăsta era preţul. Pentru că, înainte de a ajunge să-mi cumpăr biletul trebuia să ajung pe la ICVA, de unde să fac rost de capitalul respectiv. Dar asta e deja altă poveste. Ziua în care am primit dreptul la telefon fără cuplaj a fost o mare ispravă.

Apariţia telefonului mobil a fost o mare şmecherie. Până la GSM existau dihăniile alea voluminoase şi dificil de folosit. Maşina pe care o foloseam – maşină de firmă- era dotată cu o asemenea chestie. Era o mare figură să stai la semafor cu dulăpiorul ăla la ureche şi să îi vezi pe ceilalţi şoferi cum se ofticau.

Pe urmă a apărut GSM-ul. Ce a urmat se ştie. Telefon mobil la tot cartierul. Odată cu apariţia telefoanelor mobile am devenit brusc accesibili oricând, oricui. Lucru nu foarte convenabil. Sunăm şi suntem sunaţi în cele mai tâmpite momente. Primim şi trimitem mesaje tâmpite şi în general inutile. De când tehnologia ne permite să comunicăm tot mai mult şi tot mai uşor, am început să comunicăm. Tot mai prost şi tot mai superficial.

Suficientă introducerea, trecem la subiect. Existenţa telefonului mobil impune nişte reguli. Despre care s-a tot vorbit, dar degeaba. Despre care o să vorbesc şi eu. Tot degeaba. N-am să explic de ce e de bun simţ să pui telefonul pe „silenţios” dacă eşti la teatru, cinema sau într-o şedinţă. E inutil. Mi se întâmplă să mai văd câte un dobitoc ori câte o mahalagioaică zbierând în telefon în timp ce trece printre rafturile prăvăliei. Pentru ăştia vorbitul la telefon e un demers public. Oamenii zbiară pentru a fi siguri că sunt auziţi. Daca pică semnalul ei zbiară îndeajuns de tare ca răspunsul să ajungă până la Piteşti, unde e cel cu care vorbesc ei. „Dă pe speaker!” le spun uneori. Iar la expresia bovină cu care mă privesc le răspund: „Păi să aud ce zice şi ăla cu care vorbeşti, altfel nu se înţelege prea bine şi degeaba ne faci părtaşi la conversaţia ta despre zgarda câinelui”.

1) Soneria.

Soneriile polifonice îţi permit să te remarci. Aşa că e esenţial să ai o sonerie care să spună ceva despre tine, să te individualizeze. Nimic de mirare că Guţă şi Salam sunt prezenţi la mare concurenţă cu nechezatul de cal ( e pleonastic, nu?) şi răpăitul de mitralieră. E o încântare să vezi cum piţipoanca, înainte de a răspunde la telefon, unduie puţin din şolduri, scutură lejer din buric ascultând deliciile muzicale. Iar atunci când în fine răspunde, e deja în starea potrivită.

2) Salutul.

Îi ador pe cei care încep conversaţia cu: „Bună! Poţi vorbi?”

Dacă am răspuns, asta nu e de la sine înţeles?

Sunt apoi „originalii”. Cei care nu pot spune simplu: „Alo, bună ziua! „sau „salut!”. Ei au formule complicate, dinainte elaborate, cu care te salută. Astfel că, până se ajunge la conversaţia propriu-zisă, eşti deja scos din sărite. Am un amic pentru care: „Bună ziua!” e o chestie plicticoasă. Aşa că la el primul minut ( cred că are înţelegere cu compania telefonică) e rezervat salutului: ” Salutăm cu adâncă plecăciune, din frumoasa şi dulcea Bucovină a pădurilor de foioase şi etc. etc. etc.”.

O alta categorie e reprezentată de pragmatici. Ăştia n-au timp să salute. Intră direct în problemă: „Bă, ce pula mea ştii despre….”.

În fine. Mai sunt chatiştii. La ăştia, după salutul mai simplu sau mai complicat urmează invariabil: „Ce faci?” . Uneori mă cac. Mă întreb dacă trebuie să le comunic asta.

3) Apel respins.

Aici există o regulă. Dacă nu te afli în plină discuţie, mediind negocierile dintre Putin şi Obama, care pot împiedica un război nuclear, nu ai nicio scuză pentru a îi respinge apelul celui care te sună.

Dacă te afli într-o întâlnire importantă şi nu ai avut prevederea/bunul simţ de a închide telefonul sau de a-l trece pe „silenţios” nu-l sancţiona pe cel care te sună pentru lipsa ta de prevedere. Pentru că, oricum o dai, gestul ăsta e insultător. E un fel de: „eşti un rahat, iar eu sunt un ciumete care acum stă de vorbă cu alt ciumete”. E mai de bun simţ să răspunzi şi să îl previi iute pe cel care te sună: „Scuze, te sun eu. Nu pot vorbi.” Apoi închizi telefonul sau îl treci în regim silenţios.

4. Hands free.

Dispozitivul ăsta îţi permite să arăţi ca un roboţel şi să urli în telefon în vreme ce te plimbi prin supermarket şi împingi la coş. Extrem de util, te ajută să te concentrezi pe şofatul căruciorului şi să eviţi tamponările cu alte cărucioare, care e posibil să nu aibă RCA. Dar te face şi ridicol. Oricât de scump e blutufu’, oricât de şmecher e ceasul şi oricât de ciumete te crezi. Dar e posibil ca ridicolul să fie o postură care te avantajează, care e, oricum, un nivel superior celui în care te zbaţi de obicei. Aşa că… dă-i bătaie!

5. Apel pierdut.

O chestie de bun simţ e ca atunci când ai un apel pierdut să îl suni înapoi pe cel căruia nu i-ai răspuns. Dacă numărul nu îţi e familiar, începi prin a te prezenta. Replica rostită cu ţandăra sărită „Cine eşti şi ce vrei?” nu te ajută. Nici nu e esenţial să descrii cu lux de amănunte de ce nu ai putut răspunde.

Dacă ai prea multe apeluri pierdute şi îţi e imposibil să-i iei la rând pe toţi apelanţii … asta e. Rămâi cu obligaţia de a-ţi cere scuze dacă ţi se va reproşa asta.

6. Apel scurt.

Asta e categoria cea mai simpatică. Ăia care îţi dau apel şi închid îndată. Aşteptând să-i suni tu. Pentru categoria asta este admisă excepţia de la regula 5. E chiar recomandată. Sunt meschinii. Au chef de vorbă, au o problemă, dar telefonul lor costă bani. Al tau nu. Iar pentru că ai privilegiul de a figura în memoria telefonului lor, e de la sine înţeles că ai obligaţia de a plăti orice posibilă convorbire cu ei. E drept, uneori se pot arăta generoşi. Şi te vor răsplăti. Astfel, când îi suni tu îţi vor răspunde grăbit: „Lasă, dragă, închide , că-s la birou şi te sun eu de pe fixul de la serviciu, că nu costă! „. Surprinzător, dar şi apelul „de pe fixul de la birou” costă. Dar nu-l platesc ei.

Ne oprim aici. Azi m-am întins prea mult, dar o să revenim.