AcasăRabbi ziceŞcoala de balet şi...

Şcoala de balet şi maniere elegante

Când eram pici – asta era cu mulţi ani în urmă – o convorbire telefonică era un eveniment. În Năvodari-ul natal telefon acasă aveau doar câţiva şmecheri. Pentru toţi ceilalţi exista oficiul PTTR. Un telefon la bunici era o mare poveste. Trebuia să mergem la orificiul PTTR, să facem comandă, să ne aşezăm cuminţi pe băncuţă şi apoi să aşteptăm ca vocea aia nazală să ne strige cabina în care să ne vârâm pentru o conversaţie care nu putea dura mai mult decât numărul de minute dinainte convenite. Într-un alt capăt de ţară, bunicii aşteptau în propriul lor oficiu PTTR să fie poftiţi, de o altă voce nazală, într-o altă cabină. Singura chestie pe care nu mi-o amintesc era: cum naiba reuşeam să ne anunţăm, în absenţa telefonului, când trebuie să ne găsim, fiecare în cabina lui, în capătul lui de ţară?

Pe urmă ne-am mutat în Constanţa. La scurt timp a venit şi telefonul. Cuplajul nostru – voi, cei mai tineri, nu aveţi de unde şti ce era asta! eheeeei, pe vremea aia să vedeţi cuplare pe neve!- era un personaj extrem de solicitat. Lunea seara, când n-aveam chef să mă uit la Poldark, stăteam şi ascultam cum vorbea el cu frati-su’ şi stabileau cu cât să vândă biletele la „Războiul stelelor”. În condiţii normale un bilet la cinema costa 4 lei. Noi nu trăiam în condiţii normale, aşa că luam biletul cu 25 de lei de la bişniţari. Fix 6 sticle de un litru şi un borcan de 800 ml. Ăsta era preţul. Pentru că, înainte de a ajunge să-mi cumpăr biletul trebuia să ajung pe la ICVA, de unde să fac rost de capitalul respectiv. Dar asta e deja altă poveste. Ziua în care am primit dreptul la telefon fără cuplaj a fost o mare ispravă.

Apariţia telefonului mobil a fost o mare şmecherie. Până la GSM existau dihăniile alea voluminoase şi dificil de folosit. Maşina pe care o foloseam – maşină de firmă- era dotată cu o asemenea chestie. Era o mare figură să stai la semafor cu dulăpiorul ăla la ureche şi să îi vezi pe ceilalţi şoferi cum se ofticau.

Pe urmă a apărut GSM-ul. Ce a urmat se ştie. Telefon mobil la tot cartierul. Odată cu apariţia telefoanelor mobile am devenit brusc accesibili oricând, oricui. Lucru nu foarte convenabil. Sunăm şi suntem sunaţi în cele mai tâmpite momente. Primim şi trimitem mesaje tâmpite şi în general inutile. De când tehnologia ne permite să comunicăm tot mai mult şi tot mai uşor, am început să comunicăm. Tot mai prost şi tot mai superficial.

Suficientă introducerea, trecem la subiect. Existenţa telefonului mobil impune nişte reguli. Despre care s-a tot vorbit, dar degeaba. Despre care o să vorbesc şi eu. Tot degeaba. N-am să explic de ce e de bun simţ să pui telefonul pe „silenţios” dacă eşti la teatru, cinema sau într-o şedinţă. E inutil. Mi se întâmplă să mai văd câte un dobitoc ori câte o mahalagioaică zbierând în telefon în timp ce trece printre rafturile prăvăliei. Pentru ăştia vorbitul la telefon e un demers public. Oamenii zbiară pentru a fi siguri că sunt auziţi. Daca pică semnalul ei zbiară îndeajuns de tare ca răspunsul să ajungă până la Piteşti, unde e cel cu care vorbesc ei. „Dă pe speaker!” le spun uneori. Iar la expresia bovină cu care mă privesc le răspund: „Păi să aud ce zice şi ăla cu care vorbeşti, altfel nu se înţelege prea bine şi degeaba ne faci părtaşi la conversaţia ta despre zgarda câinelui”.

1) Soneria.

Soneriile polifonice îţi permit să te remarci. Aşa că e esenţial să ai o sonerie care să spună ceva despre tine, să te individualizeze. Nimic de mirare că Guţă şi Salam sunt prezenţi la mare concurenţă cu nechezatul de cal ( e pleonastic, nu?) şi răpăitul de mitralieră. E o încântare să vezi cum piţipoanca, înainte de a răspunde la telefon, unduie puţin din şolduri, scutură lejer din buric ascultând deliciile muzicale. Iar atunci când în fine răspunde, e deja în starea potrivită.

2) Salutul.

Îi ador pe cei care încep conversaţia cu: „Bună! Poţi vorbi?”

Dacă am răspuns, asta nu e de la sine înţeles?

Sunt apoi „originalii”. Cei care nu pot spune simplu: „Alo, bună ziua! „sau „salut!”. Ei au formule complicate, dinainte elaborate, cu care te salută. Astfel că, până se ajunge la conversaţia propriu-zisă, eşti deja scos din sărite. Am un amic pentru care: „Bună ziua!” e o chestie plicticoasă. Aşa că la el primul minut ( cred că are înţelegere cu compania telefonică) e rezervat salutului: ” Salutăm cu adâncă plecăciune, din frumoasa şi dulcea Bucovină a pădurilor de foioase şi etc. etc. etc.”.

O alta categorie e reprezentată de pragmatici. Ăştia n-au timp să salute. Intră direct în problemă: „Bă, ce pula mea ştii despre….”.

În fine. Mai sunt chatiştii. La ăştia, după salutul mai simplu sau mai complicat urmează invariabil: „Ce faci?” . Uneori mă cac. Mă întreb dacă trebuie să le comunic asta.

3) Apel respins.

Aici există o regulă. Dacă nu te afli în plină discuţie, mediind negocierile dintre Putin şi Obama, care pot împiedica un război nuclear, nu ai nicio scuză pentru a îi respinge apelul celui care te sună.

Dacă te afli într-o întâlnire importantă şi nu ai avut prevederea/bunul simţ de a închide telefonul sau de a-l trece pe „silenţios” nu-l sancţiona pe cel care te sună pentru lipsa ta de prevedere. Pentru că, oricum o dai, gestul ăsta e insultător. E un fel de: „eşti un rahat, iar eu sunt un ciumete care acum stă de vorbă cu alt ciumete”. E mai de bun simţ să răspunzi şi să îl previi iute pe cel care te sună: „Scuze, te sun eu. Nu pot vorbi.” Apoi închizi telefonul sau îl treci în regim silenţios.

4. Hands free.

Dispozitivul ăsta îţi permite să arăţi ca un roboţel şi să urli în telefon în vreme ce te plimbi prin supermarket şi împingi la coş. Extrem de util, te ajută să te concentrezi pe şofatul căruciorului şi să eviţi tamponările cu alte cărucioare, care e posibil să nu aibă RCA. Dar te face şi ridicol. Oricât de scump e blutufu’, oricât de şmecher e ceasul şi oricât de ciumete te crezi. Dar e posibil ca ridicolul să fie o postură care te avantajează, care e, oricum, un nivel superior celui în care te zbaţi de obicei. Aşa că… dă-i bătaie!

5. Apel pierdut.

O chestie de bun simţ e ca atunci când ai un apel pierdut să îl suni înapoi pe cel căruia nu i-ai răspuns. Dacă numărul nu îţi e familiar, începi prin a te prezenta. Replica rostită cu ţandăra sărită „Cine eşti şi ce vrei?” nu te ajută. Nici nu e esenţial să descrii cu lux de amănunte de ce nu ai putut răspunde.

Dacă ai prea multe apeluri pierdute şi îţi e imposibil să-i iei la rând pe toţi apelanţii … asta e. Rămâi cu obligaţia de a-ţi cere scuze dacă ţi se va reproşa asta.

6. Apel scurt.

Asta e categoria cea mai simpatică. Ăia care îţi dau apel şi închid îndată. Aşteptând să-i suni tu. Pentru categoria asta este admisă excepţia de la regula 5. E chiar recomandată. Sunt meschinii. Au chef de vorbă, au o problemă, dar telefonul lor costă bani. Al tau nu. Iar pentru că ai privilegiul de a figura în memoria telefonului lor, e de la sine înţeles că ai obligaţia de a plăti orice posibilă convorbire cu ei. E drept, uneori se pot arăta generoşi. Şi te vor răsplăti. Astfel, când îi suni tu îţi vor răspunde grăbit: „Lasă, dragă, închide , că-s la birou şi te sun eu de pe fixul de la serviciu, că nu costă! „. Surprinzător, dar şi apelul „de pe fixul de la birou” costă. Dar nu-l platesc ei.

Ne oprim aici. Azi m-am întins prea mult, dar o să revenim.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

25 Comments

  1. ref la 3) prefer sincer sa-mi inchida telefonul ca sa inteleg ca a vazut apelul, dar nu poate vorbi, decat sa nu raspunda si eu sa ma intreb: oare e in sedinta, la buda, face sex, a murit, sa-l mai sun, ma resuna, o sa vada apelul…? 😉

  2. Hands free-ul e dat dracu’. Meream cu bicicleta. Din partea ailaltă venea unu’, tot pe bicicletă cu amîndouă mîinile pe ghidon. Cînd trece pe lîngă mine zice „salut bă” da’ tare! M-am uitat după el, să văd cine mă salută, am ratat o curbă şi m-am ţîpat într-o tufă. Noroc că n-am dat cu titanele de pămînt. M-am zgîriat pe ţurloaie o ţîră şi mi-am facut nervi la maxim, că nevastă-mea rîdea să moară! M-am mai şi urzicat!
    Ăla avea „bluştuţ” în ureche.

  3. Alta.
    De data asta io eram bengosul cu casca în ureche. Fumam şi dădeam din mîini ca apucatu’ că mă certam cu un prieten. Zazza, un coleg francez, o namilă de un metru şi vreo 95 la vreo 130 de kile, vine prin spate, mă ia pe după umeri şi-mi zice „Shogun, mon petit, t’est bien?” „Bien bien băi p..ă, nu vezi că vorbesc la telefon?!?!!”
    Banzai!

  4. Gand la gand cu bucurie!
    Ieri, nu stiu de ce, mi-a revenit in gand o convorbire telefonica de la cabina de la PTT. Daca se poate cu taxa inversa…
    Doamne ce vremuri…
    Io, prin forta lucrurilor, am mobilu´ si acelasi numar
    din 1993. Primu´ o fost un Siemens. Da´merea.
    Acum am un Samsung, ultimu´ racnet, da´ care de multe ori mi-o serveste, adica io aud cristal da´alalat
    nu ma mai aude. Si suna din nou – adica io.
    PS
    Pe vremea ailalta, ai mei or facut cerere de introducere a telefonului; chiar cuplat. Si-or murit
    da´telefon tot n-au avut…

    • Punctul numărul 3 justifică, într-o oarecare măsură, începutul punctului nr. 2. Adică, cel care sună, are în vedere faptul că cel apelat e ocupat cu ceva şi, drept urmare, întreabă:
      – Bună, poţi vorbi?
      Eu, de regulă, aşa procedez, da’ sunt mânat şi de timiditate, pen’ că îmi dau seama că omul respectiv are cu totul altceva de făcut decât să vorbească cu mine, aşa că încerc să mă „introduc” cumva. 🙂
      (Dacă, prin absurd, respectivul ar fi vrut să vorbească cu mine, m-ar fi sunat el primul, nu? 😀 )

  5. Sunt rare ocaziile în care nu răspund. Dacă dau ocupat, trimit imediat sms în care zic „scuze … te sun imediat ce termin…” Când răspund, mi s-a întâmplat ca interlocutorul să mă întrebe: da ce faci? ce se aude? Și atunci sunt sincer și îi zic Mă piș, aia se aude, acu scuză-mă, trebuie să închid ca să ma închid la pantaloni! La numere necunoscute nu sun înapoi, am experiențe de pe vremea când, acu vreo 6 ani, mă suna unu doar ca să înjure… Soneria mea ar scula și morții, e țârâit de sonerie de telefon clasic… dat la maxim, ca să-l aud… când vorbesc cu maică-mea sau cu unii dintre prieteni, nu salut (sa-mi fie rusine) ci intru direct în problema, comunic urgent, și apoi închid (fără să salut, câteodată…) Cam ca și Gibbs în NCIS 😀 Da, știu, să-mi fie rușine. În rest, trebuie să răspund și în tramvai, și în magazin. Cu o mare excepție: în librărie am soneria închisă….

  6. Ce sa zic, apreciez mult ca azi, cand cu tarasenia ca si cum s-a carat Fundul Mizeriei Internationale, duca-se pe pustii, ai ales sa ne vorbesti despre lucruri fine. Era momentul. Shi tu, Moshe?

  7. A,bine ca mi-ai oferit ocazia sa ma descarc! Mai tii minte discutia cu „motzartele si salamele”? ei, multa vreme m-am gandit cum s-a nimerit sa auzi tot „miezul” discutiei si am ajuns la concluzia ca ala avea placa pregatita pentru „semafor”.

    Vinerea asta am petrecut pe cineva la autogara -se ducea la tzara si, pana sa plece autobuzul, am privit la un grup de liceeni care se duceau in week-end acasa la ei. printre ei era unu’ tantosh, imbracat in trening si cu un blue-tooth agatat de ureche iar in picere avea adidasi de 250-300 mii.

    Asta mi-a adus aminte de discutia cu prietenul meu imaginar la un de-asta, Nokia, pret de jumatate din Timisoara (mers pe jos ). Telefonul meu la vremea aia era un Siemens A50. :mrgreen:

  8. Hai că m-ai făcut să zâmbesc… mi-am adus aminte de cuplaj, de comanda făcută la oficiul PTTR şi de convorbirile cu taxă inversă (când eram în „staţiune” cu părinţii şi-i sunam pe bunici, acasă, sau studentă, la Costineşti, şi am rămas fără bani)… 🙂
    De fapt, mi-am amintit de copilărie şi adolescenţă. Dacă eram vreo Virginia Wolff sau vreun Marcel Proust, cine ştie ce ieşea de aici, dar aşa…
    A propos de oamenii care zbiară la telefon prin locuri publice… mai există şi cei care vorbesc la telefon în mijloacele de transport în comun. Pe ăştia n-ai de unde să-i ştii, fiindcă tu circuli cu Loganul, nu cu autobuzul. Nu cred că-ţi imaginezi ridicolul situaţiei. Mi s-a întâmplat, de mai multe ori, să asist, alături de toţi ceilalţi călători, într-o tăcere totală, aproape ironică, la câte o convorbire ţipată şi „picantă”. Cred că respectivele (de regulă, femei !!??) nici nu-şi dădeau seama ce se întâmplă…

  9. Pct. 6 ma aduce in crize de nervi. Am un amic care face d-astea. I-am reprosat, „ba, de ce dai apel si nu vorbesti?” Mi-a raspuns:” Pai era interesul tau!”. Adica il rugasem sa caute ceva si sa-mi spuna. Nah!

  10. Mordechai dadeai aviz telefonic bre. in data de… la ora …va rugam sa va prezentati la oficiul postal pentru o convorbire cu X. si bunicu se prezenta ca mami a avut grija sa trimita cu vreo trei zile inainte avizul, dar tie probabil nu-ti spunea

    • Asta spune ceva despre ăla care face urarea şi confuzia pe care o face între diferitele faze ale procesului de nutriţie. Ceea ce poate naşte anume dificultăţi când vine vorba de integrare socială.

  11. lasa asta cu gsmu, ca prea e de actualitate. dar ce tare era cand ma duceam la telefonul public din fata blocului sa nu ma auda mama si ma șușoteam cu orice posesor de puță care se afla pe linie, întru deliciul pretenelor care ma însoțeau, eheee ce vremuri.

    daca nu aveam doar 10 ani si aranjam si un blind date, cred se punea drept unealta sociala echivalenta mircului. cu voce.

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă...

- A word from our sponsors -

De citit

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu folosește. Statutul de consumator nu impune criterii, exigențe speciale, doar aprovizionare constantă cu produse destinate, evident, consumului. Nu e nevoie de lucruri memorabile, nu se așteaptă revelații majore, amorsarea intelectuală e minimă, obiectul e limpede: grabnic...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc...

Din târtița presei

Acum 10-12 ani, pe când acest blog începea să capete formă, îmi plăcea să fac un soi de "revistă a presei". Pe atunci mai aveam ceva ce semăna, vag, cu presa. Încă era ofițerime pe-acolo. Acum doar tablagii. Nu știu dacă am să încep iar să cern știrile,...