Sticluţa

Acum vreun an, prietenul Crivăţ îmi cerea un text, un „guest-post”. Aşa a apărut… sticluţa. Azi mi-am amintit de ea. Pur şi simplu mi-am amintit.

Pe 24 februarie legea era adoptată.  Cu unanimitate de voturi. Astfel, începând cu data publicării în Monitorul Oficial, înjurătura devenea ilegală. De mamă, tată, mătuşa sau cumnat de frate. Simplu, scurt şi clar. În republică, orice înjurătura devenise ilicită. Pomeneai de ce stă o palmă sub buric- mergeai frumuşel la pijamale în dungi. Erai recidivist? Legea era neîndurătoare: descopereai mişcarea electronilor din poziţia aşezat pe scaun. Iar scaunul avea un design special şi nu era gândit după principii ecologiste.

Existaseră obiecţii legate de asprimea pedepselor, dar cu toţii căzuseră de acord că situaţia era dramatică şi impunea acţiuni pe măsură. Aşa că pe 24 februarie legea a fost adopatată.

A doua zi a fost publicată în Monitorul Oficial şi a putut intra în vigoare. Efectele s-au simţit instantaneu. Limbajul folosit, chiar şi în păturile cele mai de jos ale societăţii, chiar şi în situaţiile cele mai tensionate, era unul de un puritanism surprinzător şi, să recunoaştem, plicticos.

Oamenii care aveau ceva de împărţit renunţaseră la obişnuitele invitaţii la revizitarea maternităţii, mulţumindu-se să îşi declare, scrâşnind din dinţi: te urăsc! Te detest! Eşti naşpa! Iar asta era nu doar plicticos, ci de-a dreptul stupid.

După doar o lună de la intrarea în vigoare a legii, înjurătura fusese eradicată. Crescuse în schimb, într-un mod îngrijorător, numărul infracţiunilor săvârşite cu violenţă. Specialiştii reputaţi consultaţi au indicat cu certitudine că , în ciuda unor păreri care susţineau contrariul,  între creşterea numărului acestor infracţiuni şi legea care interzicea înjurătura si limbajul considerat obscen nu avea cum fi nicio legătură.

Se spune că prima dată s-ar fi întâmplat pe 6 mai. Doi şoferi au avut un incident în trafic. Conform cutumei, ar fi coborât din maşină pentru a recurge la cuvenitul şi strămoşesc schimb de adrese materne şi invitaţii la sex oral. Din fericire, legea adoptată pe 24 februarie i-a împiedicat pe cei doi cocoşi să purceadă la îndeplinirea ritualului naţional, protejând sensibilele urechi ale martorilor ( doi şoferi de taxi, un aurolac şi o curvă aflată în orele de  program) de acele scandaloase ( şi acum ilicite)  elaborări orale.

Unul dintre cei doi implicaţi în accident ar fi scos o sticluţă de tărie- susţine mitul urban- şi , scrâşnind din dinţi, cu o expresie încărcată de sinceră şi devotată ură a arătat-o adversarului său de ocazie. Apoi a tras cuvenita duşcă.  De acolo se presupune că ar fi pornit totul.

Ulterior gestul arătării sticluţei în trafic a devenit unul extrem de comun. Cu certitudine, sticluţa nu avea un aspect de natură să ultragieze morala publică. Iar cuvântul „sticluţă” nu avea nimic obscen în sine.

La scurt timp, arătarea sticluţei devenise un gest comun, întâlnit pretutindeni, mult mai frecvent chiar decât plicticosul „bună ziua”. Cum sticluţa nu era întotdeauna la îndemână, iar situaţia impunea invocarea ei, cineva a simţit că, în lipsa sticluţei, un simplu strigăt „Sticluţă, băăă!” era suficient.  Începând din acea zi, „sticluţă” a devenit cuvântul cel mai folosit în limba naţiei. Cu variaţiunile sale: sticloi, sticlă, sticloanţă etc.

Vecini care de ani de zile nu se înghiţeau se salutau cu:

-Sticla, bă!

-Ba sticloi ţie, bă!

În trafic cuvântul „sticluţă” era mai des folosit decât „semafor”, „prioritate” şi „trecere de pietoni” luate la un loc. Polemicile de presă se încheiau, inevitabil, cu invitarea preopinentului la sticluţa. În politică, presupun că e limpede, sticluţa devenise argumentul decisiv, cel mai frecvent invocat.

Căderea semnalului la cablu, în timpul disputării derbiurilor din campionatul naţional năştea strigăte uriaşe de „Sticluţa, băăă!” din apartamentele blocurilor patriei. În cuvinte puţine „sticluţă” devenise un cuvânt atât de des folosit (şi în atâtea ocazii) că se ajunsese la saturaţie. Un negustor hotârăse să schimbe etichetele produselor, protejând astfel ochii minorilor de vederea acelui cuvânt atât de scandalos. Încest fel, pudibonzii puteau cere la magazin „coniac, la recipient de mici dimensiuni”.

Situaţia devenise insuportabilă. Pe plan internaţional prestigiul ţării avea de suferit, iar locuitorii săi erau porecliţi „sticlarii”, tot astfel cum, de exemplu, italieni sunt numiţi, de către cei cu prejudecăţi lipsite de fundament, „macaronari”

Îngrijorat de această situaţie, într-una din seri, şeful statului şi-a întrebat consilierii:

-Cum sticluţă s-a ajuns, bă, aici?

-Eu de unde sticloiul meu să ştiu, dom’ preşedinte? a răspuns şeful aparatului de consilieri.

-Aşa a votat parlamentul, în sticla mea!  a mormăit un alt consilier.

– Da-le-aş sticla în bot… – a mârâit şi consilierul de politică externă.

Preşedintele a avut deîndată consultări cu partidele politice. Obişnuit de o viaţă cu lucrul la sticlă, era cumva confuzat de noua situaţie. Opinia unanimă a fost că:

„S-a ajuns prea departe, dă-o în sticluţă de treabă !”.

Reunit de urgenţă parlamentul a amendat legea votată anterior, pe 24 februarie. Efectiv imediat, cuvântul „Sticlă” (şi orice formă derivată) a  fost scos în afara legii. Preşedintele, preşedinţii celor două camere ale parlamentului, primul ministru, preşedintele Curţii Consituţionale, patriarhul şi alte personalităţi au ieşit în balconul Palatului Parlamentului, de unde au anunţat, cu mândrie şi bucurie, noua măsură, poporului strâns în piaţă.

Preşedintele a citit cu voce tremurând de emoţie noua formă a legii. Au urmat câteva secunde de tăcere mormântală. Apoi din piepturile celor strânşi în piaţă, din pieptul enorm al poporului s-a auzit un strigăt care a cutremurat blocurile, buticurile şi Palatul Parlamentului:

-Sugi pula !