Vorbind despre Schengen

Preşedintele României, constrâns de eşecul Schengen, descoperă că politica externă nu ar trebui să se facă în genunchi. Ministrul de externe, servil şi exersat în tehnica temenelei, se grăbeşte să îl îngâne tălâmb. Fireşte, domnul Baconschi ştie care e diferenţa dintre Angela Merkel şi Elena Udrea. Şi, în mod evident, doamna Merkel nu-i stârneşte aceleaşi febrile trăiri erotice.

Cu siguranţă, preşedintele are dreptate atunci când formulează colosala revelaţie: politica externă nu trebuie făcută în genunchi. Doar lipsa sublimei revelaţii îl va fi făcut anterior să îşi formuleze un cu totul alt crez, în materie de politică externă: cel care lămurea prioritatea prestaţiilor orale, în funcţie de talia licuriciului. Ori satisfacerea licuriciului, conform credinţei băsesciene, impunea tocmai poziţia „în genunchi”. Nimic de mirare că întreaga noastră politică externă, de după 2004, s-a petrecut exact în această poziţie. De la nălucile băsesciene care închipuiau axe de tot felul, până la recitalul de „yes”-uri al domnului Cioroianu. De la servilismul băţos al lui Cristian Diaconescu, până la fliturile mitocăneşti pe care le-a încasat Băsescu din partea lui Sarkozy.  Asta nu înseamnă că înainte de 2004 lucrurile ar fi stat cu mult mai grozav.

Nu am să analizez cauzele eşecului Schengen. De data aceasta conjunctura nu a mai lucrat în favoarea noastră. Am intrat în NATO pentru că o conjunctură favorabilă ne-a împins acolo. La fel s-a întâmplat şi cu aderarea la UE. Am intrat, atât în NATO, cât şi în UE, mai devreme decât am fi meritat, mult mai devreme decât ar fi trebuit. Şi am considerat că ni se cuvine, că de fiecare dată conjunctura va juca în favoarea noastră. De data aceasta, iată, lucrurile stau pe dos. După majoritatea evaluarilor am putea îndeplini criteriile tehnice de aderare, dar aderarea este amânată. Schengen, îndrăznesc să spun, nici nu este o miză majoră. Şi cred că, mai degrabă, devine o miză din perspectiva politicii interne.

Desigur, politica externă nu se face în genunchi, domnul Băsescu are dreptate de această dată. Dar nici cu mâinile proptite în şold, ca precupeaţa, nu poate fi făcută. Ori tocmai asta facem noi astăzi. Desigur, obstrucţiile Germaniei şi mai ales ale Franţei au prea puţină legătură cu fondul şi o mult mai mare legătură cu interese particulare exprimate în sume cu teribil de multe zero-uri. Nu e prima dată când se întâmplă astfel. Sunt convins că nici ultima dată. Nu noi descoperim acum că, în politica externă, se joacă în funcţie de interese mai mult sau mai puţin oneste.

Lucrul de care are cea mai mare nevoie orice construcţie de politică externă este coerenţa. Ori nouă tocmai asta ne-a lipsit. Număraţi vă rog câţi miniştri de externe s-au perindat în ultimii 6 ani. Luaţi în calcul şi calitatea lor. În politica externă extravaganţele nu au ce căuta. Nici salturile repezite dintr-o extremă în alta, din marginea dezgustătoare a obedienţei spre imprudenta extremă a răstelii isterice.

Am să fac o afirmaţie riscantă, dar pe care mi-o asum: din 2004, politica noastră externă a urmărit interesele lui Traian Băsescu şi aproape deloc pe cele ale României. Având o legitimitate de multe ori discutabilă, în plan intern, Băsescu a bătut disperat la uşile marilor cancelarii, în speranţa de a obţine de acolo o oarecare legitimare. Orice oportunitate de a se vedea fotografiat în compania unui lider important, orice tăiere de moţ internaţională la care camerele de luat vederi îl puteau surprinde în proximitatea unui lider cu greutate, nimic nu trebuia ratat. MAE a devotat resurse importante obţinerii de întrevederi cu şefi de stat ai unor mari puteri. Fără niciun succes. În anii din urmă România şi preşedintele ei au devenit nefrecventabili. Nu pot să îmi scot din minte secvenţa din primele săptămâni de mandat ale lui Băsescu, aceea în care vântul îi flutura şuviţa în vreme ce mai bine de un ceas a aşteptat pe trotuarul din faţa Downing Street 10, unde aştepta să fie primit de premierul Marii Britanii.

Indiferenţa faţă de China, obrăznicia faţă de Rusia, ostentaţia din relaţiile cu Moldova şi neglijenţa din relaţiile cu vecinii ne-au adus în situaţia de azi, a unei Românii complet izolate, lipsite de orice prieteni. Atunci când încercăm să ne răţoim la Franţa şi Germania pentru eşecul Schengen, nu ezităm să folosim Croaţia pe post de mantă.  Încă un prieten câştigat!

Politica externă nu trebuie făcută în genunchi. Dar trebuie să fie coerentă, previzibilă şi înţeleaptă. Pentru a putea apăsa puţin tonul, în dialogul cu puterile importante, trebuie să avem în spate o influenţă regională semnificativă. Şi nu e cazul. Pentru a conta în luarea deciziilor importante, avem nevoie de mulţi prieteni, de mică sau mare mărime. Şi astăzi nu avem niciunul. Pentru a înceta să mai fim şantajaţi economic, în atingerea obiectivelor politice, trebuie să nu ne mai lasăm controlaţi economic de către FMI. Şi mai ales să avem o economie capabilă să se susţină. Şi lideri politici interesaţi de acest lucru. Iar îndeplinirea acestor condiţii presupune o politică externă inteligentă, susţinută şi orientată pe termen mediu şi lung. Ori noi, de vreme bună, ducem o politică externă condusă de improvizaţie, servilism şi prostie.  Sau nesimţire, dacă e să-mi amintesc de cazul consulului nostru de la Singapore.

La plecarea unui conducător de la putere, domn, rege sau preşedinte, se făcea un bilanţ. În care se socotea bunăstarea claselor şi a ţării, pacea şi numărul de prieteni ai ţării. Aceasta era moştenirea pe care o lăsa acel conducător. Moştenirea Băsescu, tare mă tem, va fi un coşmar.

P.S. L-am auzit acum câteva zile, la Realitatea TV, pe Cristian Diaconescu vorbind despre eşecul aderării la spaţiul Schengen. Diaconescu este încă socotit, de către mulţi, un priceput în ale politicii externe. Argumentul ar fi că, în scurta trecere pe la MAE , nu a făcut tâmpenii majore. În fine, Diaconescu, lăudând competenţa extraordinară a salariaţilor din MAE ( competenţă în  privinţa căreia, cu notabile excepţii, am serioase dubii!), îşi declara surprinderea faţă de ratarea obiectivului Schengen, pe care domnia sa îl considera „ultimul şi singurul obiectiv al politicii noastre externe” ( am citat din memorie). Schengen nu are cum fi nici singurul, nici ultimul obiectiv al politicii noastre externe. Nici măcar dintre obiectivele majore. O astfel de gândire exprimă perfect logica de funcţionare a politicii noastre externe din ultimii ani. O politică axată pe colectarea de „succesuri” raportabile în marea întrecere electorală şi deloc spre o construcţie articulată, pe termen mediu şi lung.