AcasăRabbi ziceVorbind despre Schengen

Vorbind despre Schengen

Preşedintele României, constrâns de eşecul Schengen, descoperă că politica externă nu ar trebui să se facă în genunchi. Ministrul de externe, servil şi exersat în tehnica temenelei, se grăbeşte să îl îngâne tălâmb. Fireşte, domnul Baconschi ştie care e diferenţa dintre Angela Merkel şi Elena Udrea. Şi, în mod evident, doamna Merkel nu-i stârneşte aceleaşi febrile trăiri erotice.

Cu siguranţă, preşedintele are dreptate atunci când formulează colosala revelaţie: politica externă nu trebuie făcută în genunchi. Doar lipsa sublimei revelaţii îl va fi făcut anterior să îşi formuleze un cu totul alt crez, în materie de politică externă: cel care lămurea prioritatea prestaţiilor orale, în funcţie de talia licuriciului. Ori satisfacerea licuriciului, conform credinţei băsesciene, impunea tocmai poziţia „în genunchi”. Nimic de mirare că întreaga noastră politică externă, de după 2004, s-a petrecut exact în această poziţie. De la nălucile băsesciene care închipuiau axe de tot felul, până la recitalul de „yes”-uri al domnului Cioroianu. De la servilismul băţos al lui Cristian Diaconescu, până la fliturile mitocăneşti pe care le-a încasat Băsescu din partea lui Sarkozy.  Asta nu înseamnă că înainte de 2004 lucrurile ar fi stat cu mult mai grozav.

Nu am să analizez cauzele eşecului Schengen. De data aceasta conjunctura nu a mai lucrat în favoarea noastră. Am intrat în NATO pentru că o conjunctură favorabilă ne-a împins acolo. La fel s-a întâmplat şi cu aderarea la UE. Am intrat, atât în NATO, cât şi în UE, mai devreme decât am fi meritat, mult mai devreme decât ar fi trebuit. Şi am considerat că ni se cuvine, că de fiecare dată conjunctura va juca în favoarea noastră. De data aceasta, iată, lucrurile stau pe dos. După majoritatea evaluarilor am putea îndeplini criteriile tehnice de aderare, dar aderarea este amânată. Schengen, îndrăznesc să spun, nici nu este o miză majoră. Şi cred că, mai degrabă, devine o miză din perspectiva politicii interne.

Desigur, politica externă nu se face în genunchi, domnul Băsescu are dreptate de această dată. Dar nici cu mâinile proptite în şold, ca precupeaţa, nu poate fi făcută. Ori tocmai asta facem noi astăzi. Desigur, obstrucţiile Germaniei şi mai ales ale Franţei au prea puţină legătură cu fondul şi o mult mai mare legătură cu interese particulare exprimate în sume cu teribil de multe zero-uri. Nu e prima dată când se întâmplă astfel. Sunt convins că nici ultima dată. Nu noi descoperim acum că, în politica externă, se joacă în funcţie de interese mai mult sau mai puţin oneste.

Lucrul de care are cea mai mare nevoie orice construcţie de politică externă este coerenţa. Ori nouă tocmai asta ne-a lipsit. Număraţi vă rog câţi miniştri de externe s-au perindat în ultimii 6 ani. Luaţi în calcul şi calitatea lor. În politica externă extravaganţele nu au ce căuta. Nici salturile repezite dintr-o extremă în alta, din marginea dezgustătoare a obedienţei spre imprudenta extremă a răstelii isterice.

Am să fac o afirmaţie riscantă, dar pe care mi-o asum: din 2004, politica noastră externă a urmărit interesele lui Traian Băsescu şi aproape deloc pe cele ale României. Având o legitimitate de multe ori discutabilă, în plan intern, Băsescu a bătut disperat la uşile marilor cancelarii, în speranţa de a obţine de acolo o oarecare legitimare. Orice oportunitate de a se vedea fotografiat în compania unui lider important, orice tăiere de moţ internaţională la care camerele de luat vederi îl puteau surprinde în proximitatea unui lider cu greutate, nimic nu trebuia ratat. MAE a devotat resurse importante obţinerii de întrevederi cu şefi de stat ai unor mari puteri. Fără niciun succes. În anii din urmă România şi preşedintele ei au devenit nefrecventabili. Nu pot să îmi scot din minte secvenţa din primele săptămâni de mandat ale lui Băsescu, aceea în care vântul îi flutura şuviţa în vreme ce mai bine de un ceas a aşteptat pe trotuarul din faţa Downing Street 10, unde aştepta să fie primit de premierul Marii Britanii.

Indiferenţa faţă de China, obrăznicia faţă de Rusia, ostentaţia din relaţiile cu Moldova şi neglijenţa din relaţiile cu vecinii ne-au adus în situaţia de azi, a unei Românii complet izolate, lipsite de orice prieteni. Atunci când încercăm să ne răţoim la Franţa şi Germania pentru eşecul Schengen, nu ezităm să folosim Croaţia pe post de mantă.  Încă un prieten câştigat!

Politica externă nu trebuie făcută în genunchi. Dar trebuie să fie coerentă, previzibilă şi înţeleaptă. Pentru a putea apăsa puţin tonul, în dialogul cu puterile importante, trebuie să avem în spate o influenţă regională semnificativă. Şi nu e cazul. Pentru a conta în luarea deciziilor importante, avem nevoie de mulţi prieteni, de mică sau mare mărime. Şi astăzi nu avem niciunul. Pentru a înceta să mai fim şantajaţi economic, în atingerea obiectivelor politice, trebuie să nu ne mai lasăm controlaţi economic de către FMI. Şi mai ales să avem o economie capabilă să se susţină. Şi lideri politici interesaţi de acest lucru. Iar îndeplinirea acestor condiţii presupune o politică externă inteligentă, susţinută şi orientată pe termen mediu şi lung. Ori noi, de vreme bună, ducem o politică externă condusă de improvizaţie, servilism şi prostie.  Sau nesimţire, dacă e să-mi amintesc de cazul consulului nostru de la Singapore.

La plecarea unui conducător de la putere, domn, rege sau preşedinte, se făcea un bilanţ. În care se socotea bunăstarea claselor şi a ţării, pacea şi numărul de prieteni ai ţării. Aceasta era moştenirea pe care o lăsa acel conducător. Moştenirea Băsescu, tare mă tem, va fi un coşmar.

P.S. L-am auzit acum câteva zile, la Realitatea TV, pe Cristian Diaconescu vorbind despre eşecul aderării la spaţiul Schengen. Diaconescu este încă socotit, de către mulţi, un priceput în ale politicii externe. Argumentul ar fi că, în scurta trecere pe la MAE , nu a făcut tâmpenii majore. În fine, Diaconescu, lăudând competenţa extraordinară a salariaţilor din MAE ( competenţă în  privinţa căreia, cu notabile excepţii, am serioase dubii!), îşi declara surprinderea faţă de ratarea obiectivului Schengen, pe care domnia sa îl considera „ultimul şi singurul obiectiv al politicii noastre externe” ( am citat din memorie). Schengen nu are cum fi nici singurul, nici ultimul obiectiv al politicii noastre externe. Nici măcar dintre obiectivele majore. O astfel de gândire exprimă perfect logica de funcţionare a politicii noastre externe din ultimii ani. O politică axată pe colectarea de „succesuri” raportabile în marea întrecere electorală şi deloc spre o construcţie articulată, pe termen mediu şi lung.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

5 Comments

  1. oricum am lua-o intrarea in UE a fost o prostie de la inceput. Ca nu era in avantajul nostru se putea usor deduce tocmai din ceea ce se spune in tot locul, nu eram „pregatiti” si totusi am intrat. deci nu am intrat pentru ca „meritam” ci pentru ca UE avea nevoie de noi. si putea avea aceasta nevoie doar economic, pentru ca ue nu e decat o piata, un targ in care cel care are marfa se straduieste sa cheme cat mai multi fraieri sa i-o cumpere. UE nu are absolut nici o alta dimensiune, pentru ca pe nici o alta dimensiune nu am fi fost primiti. pe plan moral suntem, per global, mult deasupra (si sa nu mi se replice cu cacofoniile de la stiri care incearca de 20 de ani sa ne convinga de invers.
    pe plan spiritual, de asemenea (asta nu mai e un merit al nostru, la distrugerea spiritului si traditiei in occident se lucreaza mai incrancenat si de mai mult timp decat la noi, asta e tot. dar se fac eforturi mari sa ii prindem din urma)
    pe plan politic suntem destul de mult in urma, mai ales dupa ce aparu soarele cheliei lui base si toata gasca de pricolici aferenta.
    Singura noastra calitate a fost cea data de piata de desfacere si de o eventuala prelungire a legaturilor de piata pana spre greci si spre orient. daca si cand se va constata ca e mai rentabil pentru ue sa fim in şengan o sa intram. dar nu spre castigul, ci spre pierderea noastra. baidauei, numiti-mi o economie europeana nonue care sa fii avut cea mai mica problema cu criza. nu mai vb de turci care au avut crestere economica de 12%, parca anul trecut. dar nici parlitii aia de sarbi sau albanezi etc n-au avut nici o problema. muelaue.

  2. Băsescu e obraznic. Antonimul lui DIPLOMAT, cum ar veni. Când nu-i convine ceva, îţi smulge telefonul din mână, te face „ţigancă împuţită” sau îţi dă un dos de palmă. Se pare că încă nu l-a convins nimeni că în politica externă nu se procedează aşa…
    Cât despre realizările privind afacerile externe ale României, o să se observe că, cu cât ne îndepărtăm tot mai mult de momentul prezidenţiale 2004, cu atât o să fie mai puţine, pentru că lucrurile încep să depindă din ce în ce mai mult de politica post „prezidenţiale 2oo4”.

  3. Nasol rau cind unitatea de masura e genunchiul ! 😀
    Iar cind este vorba de genunchiul broastei portocalii – fandacsia-i gata !
    Da-ti demisia – pina nu primesti firman de la licurici !

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă...

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru...

- A word from our sponsors -

De citit

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc...

Din târtița presei

Acum 10-12 ani, pe când acest blog începea să capete formă, îmi plăcea să fac un soi de "revistă a presei". Pe atunci mai aveam ceva ce semăna, vag, cu presa. Încă era ofițerime pe-acolo. Acum doar tablagii. Nu știu dacă am să încep iar să cern știrile,...

Epistoleții și lumea cea nouă

Epistolele publice, dincolo de intenția formal declarată, au devenit autentice exersări ale unui narcisism inargumentabil. Nu servesc unei cauze, deși, tot formal, întotdeauna e identificată una. Cauza proclamată e doar urzeala străvezie pe care se țes piesagiile vanității la izvor, răpiri din uitare și vânări de atenție....