Fălcile de PVC ale politeţii

Dacă eşti invitat la o vânturare de varză, cu pretenţii de manifestare culturală, trebuie să fii bine pregătit pentru ceea ce urmează. Pe lângă „momentele literar- artistice”, ai de îndurat revărsarea de politeţuri scremute, „micul protocol” obligatoriu ( nelipsitele sărăţele) şi întâlnirea cu cititorii/consumatorii/admiratorii.

Mai întâi e prezentarea. Amfitrionul… de fapt, de obicei, e o „amfitrioană”, trecută lejer de a treia tinereţe, opintită binişor peste chintal, face prezentările. De obicei asta se întâmplă sub forma unui mic discurs împănat cu locuri comune şi graţioasă risipă de superlative anapoda. Într-o limbă de lemn, de profesoară de literatură îmbătrânită în dictări de comentarii literare. Apoi eşti prezentat:

– Avem onoarea de a-l avea printre noi pe …. ăăă … bine cunoscutul …. ăăă…

Ăsta eşti tu. Şi eşti atât de binecunoscut că duduia trebuie să se uite de trei ori prin bileţele pentru a desluşi cum te cheamă. Dacă nu suferi de mania grandorii, tu ştii bine care sunt limitele notorietăţii tale. Şi înţelegi perfect că ele coincid cu uşa propriului apartament. Şi ea ştie. Şi cei de faţă. Dar există un ritual al politeţii care se cere împlinit. Că doar ai cheltuit ceva benzină accizată ca să te deplasezi până în târguşorul cu pricina.

Într-un târziu binecunoscutul tău nume este descoperit. După asta urmează solemnitatea complimentelor obligatorii. Cum pe acolo nu te ştie nici dracu’, trebuie să fii cumva legitimat, să li se explice, acelor gură-cască prezenţi, de ce mănânci din sărăţelele lor. Şi acum urmează comparaţiile. Întotdeauna formulate după tipicul „un adevărat Tolstoi al generaţiei sale” sau ” un nou Balzac”. Dacă vii dinspre muzică eşti musai „un nou Paganini” sau măcar un „Tudor Gheorghe al noii generaţii”.  Comparaţia trebuie obligatoriu amendată pe final cu : „păstrând desigur proporţiile”. Adică e bine să nu ţi-o iei în cap şi să reţii că cele de mai sus sunt simple politeţuri de PVC, aşa că nu eşti îndreptăţit la porţie dublă de sărăţele.

După alte discursuri, la fel de solemne, la fel de peveciste, urmează momentul când te manifeşti. Adică le citeşti/cânţi/vorbeşti celor de faţă. Care sunt deja plictisiţi, obosiţi, îngrijoraţi de diminuarea stocului de sărăţele. Oamenii te ascultă politicoşi. Nu râd când e de râs. Decât dacă râde şi amfitrioana. Dacă râde amfitrioana râd şi când nu e de râs. Dacă ea aplaudă, aplaudă şi când tuşeşti. Apoi isprăveşti. Oamenii se uită la tine. Amfitrioana moţăie. Nimeni nu spune şi nu face nimic. Aşa că, prudent, le explici că ai terminat:

-Am încheiat, vă mulţumesc!

Daca ai baftă şi amfitrioana s-a trezit din picoteală, ai scăpat. Mai iei nişte aplauze, mai rabzi 3 minute de mulţumiri şi purcedeţi la lichidarea resturilor de sărăţele. Dacă nu, îţi dregi vocea, tuşeşti, faci pe dracu’ în patru ca să trezeşti pahiderma amfitrioana din somn.

Urmează strângerile de mână şi marele test de răbadare şi toleranţă. Adică potopul de stupizenii politicoase:

– Ţineţi-o tot aşa!

– Vă mulţumim că existaţi! – asta e una din zicerile care, de obicei, îmi deranjează cumplit aşezarea sărăţelelor prin intestine.

– Vă mai aşteptăm.

Teoretic ai scăpat. Dacă nu mai ai de semnat pe vreo carte, pliant, CD sau tricou. Aici musai întâlneşti colegi de breaslă. Musai. Sigur e unul care îţi mărturiseşte conspirativ:

– Ştiţi… şi eu scriu!

N-ai încotro şi te prefaci plăcut surprins. „Daaa?”. Şi nu scapi până nu te pricopseşti cu un şomoiog de hârtii. Sau cu o broşurică tipărită, în regie proprie, la editura din localitate. Şi îi promiţi că, de bunăseamă, vei citi opul. Şi primeşti la schimb promisiunea că ţi se vor mai livra producţii ale autorului. Pe mail, telefon mobil, prin curier. Şi cu siguranţă le vei primi. Şi sigur vei fi invitat şi la o nouă lansare. Că sărăţele se mai fac.

La sfârşit te pupi cu amfitrioana. Care se asigură : „a ieşit bine, nu?”. Care te ţine de mână, tot drumul până la maşină, şi te mai prezintă unor dudui, unor domni. Între timp aţi devenit familiari, aşa că te tutuieşte. Până când ai ajuns în maşină. Unde mai ai de răbdat doar ritualul datului din mână, în semn de salut. Şi mai ai de deschis fereastra o dată. Pentru că pe trotuarul de vis-a-vis trece o cunoştinţă de a amfitrioanei şi e musai să marcheze momentul, să se afirme în faţa acelei cunoştinţe, aşa că mai găseşte ceva să îţi gângurească. Şi neapărat să îţi ureze, în admirabila sintaxă inversă:

– Drum bun să aveţi!

Pe trotuar te aplaudă doi dintre moşnegi. Colegul de breaslă, proaspăt descoperit, fuge după maşină zbierând adresa ta de mail, ca să se asigure că a reţinut-o bine. La ieşirea din localitate te opreşti la benzinărie. Ai redevenit nimeni. Îţi pui singur benzină, aştepţi până ce tipa de la casă isprăveşte conversaţia telefonică. Plăteşti şi pleci. Le faci semn autostopiştilor că tu mergi altundeva. Îţi aprinzi o ţigară şi te întrebi de ce naiba interesul pentru cultură a scăzut atât? Asta  în timp ce, cu limba, încerci să elimini resturile de sărăţele dintre dinţi.