Istoria repovestită: Căderea Constantinopolului

Solul sultanului plecase de doar câteva ceasuri. De pe zidurile cetăţii, basileul privea enorma mobilizare de oşti ale otomanilor. Ştia că fără ajutorul restului creştinătăţii, zidurile vechi şi rău întreţinute nu aveau cum rezista. Resursele cetăţii erau limitate, iar blocada maritimă reuşise să împiedice sosirea oricărui transport cu cele atât de trebuincioase. Fără ajutor din apus, fără sprijinul Romei, al Genovei şi Veneţiei, zilele Constantinopolului erau numărate.

– Sunt mulţi – a şoptit mai mult pentru sine  împăratul Constantin.

Lucas Notaras s-a scărpinat în barbă. Erau mulţi. Marele duce era mai degrabă scârbit, decât înspăimântat de puhoiul turcesc:

– Dom’le, ce gregari sunt turcii ăştia! Înălţimea ta, genovezii lui Giustiniani ne sunt alături. Naiba ştie, poate se simte şi hodorogu’ ăla de papă şi iese la interval cu ceva…

– Fără unirea celor două credinţe, Notaras. Fără unirea bisericii noastre cu Roma, ştii bine… – a rostit cu amărăciune Constantin.

– Exclus, dom’le! Crăpăm, ne ia dracu’, o belim, da’ nu mă vezi pe mine papistaş!  Las’ nu mai fi aşa de pesimist; energiile astea negative ale tale or să ne aducă belele. Ştii cum e: think positive, man! Nu ne bate pe noi poponarul ăla de Mahomed.

– E pe bune sau e zvon? se interesă curios basileul.

– E foarte pe bune! Curist! Poponaut! Găozel pur sânge! Ptiu! Şefu’, care e programu’? La cât începe asediul, că eu azi mai am şi un botez…

-Trebuie să începem pregătirile, Notaras.

– Să le începem, dom’le.

– Încă nu e totul pierdut. Avem cele două arme secrete: focul grecesc şi generalul Avramis. Am să trimit de îndată după el.

Şi fără să mai întârzie, Constantin a trimis mesager generalului Avramis. Vitejia şi  ştiinţa sa în cele militare erau astăzi mai de preţ ca oricând, chiar dacă puţini şi-l mai aminteau.

*****

Avramis golea pocal după pocal, cu metodă, fără dezbatere şi cu pauze de respiraţie doar. Ca un beţiv cu experienţă ştia că vinul de Chios lucrează încet şi pe termen scurt, aşa că o pileală zdravănă se putea obţine doar cu efort stăruitor, abnegaţie şi constantă alimentare a pocalului. Servitorul goli şi ultima picătură din carafă sub privirea chiorâşă a generalului.

– Ce-i asta, bă?

– S-a golit carafa…

– Păi, du-te tată şi umple-o, că mă ţii din optul productiv. Până atunci mă duc să mă piş.

Se ridică poticnit şi porni spre balcon. Se strădui să deschidă uşa balconului, dar fără a izbuti.

– Rahaturi veneţiene! mormăi generalul.

Un şut şi două înjurături rezolvară problema, aşa că experienţa sa militară se putu strecura în balcon cu nădragii deja desfăcuţi. Strigă scurt:

– Vine jeeeetuuuuu’!

Şi jetul se porni, arcuindu-se auriu peste balustrada balconului şi plonjând umed şi spectaculos direct în stradă.

– Băăă! se auzi un răcnet din stradă. Ce faci, băăă? Te pişi pe noi?

Avramis scutură ceea ce era de scuturat şi se aplecă peste balustradă.

– Am zis că vine jetu’.

– Da’, dom’le, da’ nici aşa.

– Pardon. Ce-i faceţi lu’ ăla?

Cel despre care întreba generalul era un ins tuciuriu, o stârpitură, pe care cei doi zdrahoni, proaspăt botezaţi de jetul generalului, îl cam prinseseră la înghesuială.

– Un bagabont valah. Ne-a ţepuit la joc şi vrem să-l belim!

-Joc? Ce joc? se arătă degrabă interesat generalul. Aduceţi-l la mine.

– Şi paguba noastră?

– Vă despăgubesc eu.

Apoi se întoarse la masa de lucru şi reîncepu operaţiunea laborioasă de matolire.

– Greu te mai faci mangă zilele astea- mormăi generalul atunci când doi servitori i-l înfăţişară pe tuciuriul de mai devreme.

– Ce-i cu tine, mă?

– Nimic, să moară mă-ta.

– E moartă, bă. Nu fi nesimţit. Ziceau ăia de nu’ş ce joc.

Tuciuriul se lumină la faţă – dacă aşa ceva era posibil. Scoase trei discuri identice, două din cele discuri aveau însă una din feţe  şi unul dintre ele avea o faţă neagră. Le întinse în faţa generalului şi începu să turuie:

– Uite-acilea, jucătoare, asta are, asta n-are, neagra e câştigătoare.

În vremea asta învârtea de colo -colo discurile pe masă, zăpăcindu-le complet.

– Haaa, m-am prins! zbieră generalul. Mişto! Ete, aia e.

Arătase spre unul din cele trei discuri.

– Nu aşa, să trăiască familia ta! Pune banu’!

Avramis puse degrabă un ban de aur pe discul arătat mai devreme, apoi îl întoarse. Era alb.

– Ptiu! Nasol! Şi eram sigur că ăla e. Mai fă-le o dată.

După o jumătate de ceas în faţa tuciuriului se adunase o grămăjoară frumoasă de aur. Un servitor intră şi-l vesti pe general că este aşteptat cât mai grabnic la palatul imperial.

– Da, mă. O să mă duc. Lasă-mă acu’ că am treabă! Fă-le, bă, din nou! Al dracu’ valah, ce-i merge mâna.

***

După câteva săptămâni de asediu, Mahomed se cam plictisise. Raportul amănunţit al lui Rufi paşa îl plictisea de moarte.

– Luminăţia ta, oamenii lui Johannis Grant lucrează de zor la săparea tunelurilor. Avem nădejdea…

– Da, Rufi, am reţinut.

Sultanul căută în cheseaua cu cofeturi de alături. Strigă ca ars:

– Care mi-ai mâncat rahatu’?

– Nimeni, Luminăţia ta! Aici doar înălţimea ta mănâncă rahat! răspunse cu grabă Rufi paşa.

– Aşa e! încuviinţară cei prezenţi.

Mahomed rânji. Nu se supăra la vorbele astea cu două înţelesuri.

– Rufi, mai e ceva?

– Meşterul Orban…

– A, da. Tot n-a învăţat turceşte?

– E ocupat cu tunurile, luminate.

Mahomed îi făcu semn lui Orban. Acesta ieşi în faţă.

– Orbane!

– Tesek.

– Bum-bum, când gata?

– Bum-bum! răspunse meşterul cu mare convingere.

– E bou. M-am plictisit. Băi, hai să-i batem pe ăia că m-am plictisit.

Ochiul priceput al lui Mahomed remarcă chipul tânăr şi plăcut vederii al tânărului aflat de-a dreapta lui Orban. Silueta zveltă, picioarele musculoase şi talia fragilă îl făceau să tânjească după alte plăceri decât cele ale războiului.

– Orbane, cine-i domnu’? se interesă zâmbitor Mahomed.

Orban nu înţelegea iotă aşa că Rufi veni în ajutor cu explicaţia.

– Un fel de ucenic de-al meşterului Orban. Tot ungur, dar plecat în ţara francilor.

– Aha, ia fă-te în faţă, păpuşel! zâmbi sultanul către tânăr. Acesta se înfăţişă cu feciorelnică sfială.

Sfiala asta era pe placul lui Mahomed.

– Ia zi tu lu’ nenea Mahomed cum te cheamă.

– Sarkozzy, prea luminate.

– Nasol nume. Şi mai cum?

– Nicholas.

– Băi, Nicuşor. Ia hai să ieşim noi afară, pe băncuţa din faţa cortului. Că m-am plictisit aici. Şi e o seară aşa de frumoasă.

Zis şi făcut. Sultanul îl luă de mână pe tânărul Nicholas şi ieşiră afară, lăsând sfatul de război în seama paşalelor. Se aşeză pe băncuţă şi îi făcu semn zveltului Nicholas să se aşeze alături. Era o seară frumoasă, într-adevăr. Puzderie de stele umpleau cerul. Fără urmă de sfială sultanul începu să-l mângâie pe picior pe tânărul fâstâcit şi, privind spre cer, şopti:

– Dragul meu, ştii, eu am o natură sensibilă. Dar meseria… Uite şi tu toate stelele astea… Mă tot gândesc… Spune-mi, te-ai gândit vreodată la posibilitatea existenţei vieţii extraterestre?

***

Veştile despre iminenta cădere a cetăţii veneau tot mai des. Tunurile cele noi ale turcilor păreau să grăbească deznodământul. Giustiniani fusese rănit şi toţi locuitorii cetăţii şopteau cu nădejde numele unui singur om. Singura lor speranţă: Avramis. Dar generalul Avramis întârzia să se arate. De săptămâni întregi nu-şi părăsise palatul. Şi nimeni nu îndrăznea să-l tulbure. Erau cu toţii convinşi că lunga absenţă a generalului e motivată de ticluirea marelui plan de izbăvire.

Ca mai mereu în istorie, lucrurile erau mult mai simple. Generalull reuşise, cu perseverenţă şi strădanie, să atingă un nivel rezonabil de matoleală şi nu avea de gând să renunţe la asta. Motiv pentru care continua alimentarea fiziologiei proprii cu lichid rubiniu. Vinul de Chios se isprăvise. La fel şi cel de Samos. Acum trecuse la poşircă ordinară, dar poşirca asta se dovedea a fi mai eficientă, din punct de vedere matolistic, decât vinurile cele scumpe.

– Hai, fă-le iar! ‘te-n cur! Tot te prind eu, te ghicesc eu!

– Pune banu!

– Nu mai am, bă. Mi i-ai luat pe toţi. Lanţu’ mi l-ai luat. Pocalu’ nu ţi-l dau. Dacă ţi-l dau, eu din ce beau? Adică po’ să beau din carafă. Na pocalu’.

– Uite-acilea, jucătoare, asta are, asta n-are, neagra e câştigătoare.

Avramis se concentră. Tuşi. Băşi râgâi. Apoi plezni cu mâna peste discul din mijloc. Ghinion. Discul negru era în marginea dreaptă.

– Ptiu! Fir-ar mă-ta a dracu’! Eşti mai ceva ca Anastase. Fă-le!

– Păi, pă ce? Că nu mai ai nimic? întrebă plictisit junele valah.

– Cum nu? Coroana, ţoalele. Fă-le că te rup!

***

Secretarul intră încet, cu grijă, în dormitorul papei. Vestea despre căderea Constantinopolului, ştia, avea să-i aducă mare mâhnirea sanctităţii sale. Sfântul părinte se afla la fereastră, privind spre stele. Mâna sa se odihnea după umerii tânărului său paj. Papa Nicholas V lăsă mâna să coboare pe talia pajului. Apoi mai jos. Şi şopti, spre marea stânjeneală şi gelozie a secretarului său:

– Te-ai gândit vreodată la posibilitatea existenţei vieţii extraterestre?

***

Mahomed păşea pe străzile cetăţii. Sânge, scrum şi ruină îl întâmpinau pretutindeni. Îl ţinea de mână pe noul său protejat. Un tânăr grec, dintre cei luaţi prizonieri. Câţiva paşi mai în spate, ucenicul lui Orban, Sarkozy, privea indiferent, frământându-şi mintea cu ideea vieţii extraterestre.

Vestea morţii împăratului Constantin îl mâniase pe Mahomed, care şi-ar fi dorit să primească închinarea din partea basileului sau măcar a unui membru al familiei imperiale. Şi-ar fi dorit să aibă o conversaţie plăcută, la un pahar de vin, cu unul din nobilii bizantini.

Prin nu se ştie ce minune, într-un capăt al străzii, un palat părea să fi rămas neatins de prăduire şi foc. Sultanul se îndreptă într-acolo. Urcă degrabă scările. Palatul era pustiu. De undeva de la etaj doar se auzeau înjurături. Urcă, însoţit de întreaga suită. Când deschise uşa odăii generalului Avramis, căci despre palatul acestuia era vorba, încremeni.

La masă, o stârpitură tuciurie şi un bătrân nebun, în pielea goală. Tuciuriul era încotoşmănat cu haine scumpe şi mai multe mantii, puse una peste alta. Pe creştet îi stătea, într-o rână, o coroană de aur, bătută cu pietre scumpe, iar la gât îi atârnau mulţime de lanţuri de aur. Mâinile abia i se mai vedeau de sub aurul brăţărilor şi inelelor. În faţa acestuia, bătrânul cu păr alb şi barbă cernită zbiera, gol puşcă, zbiera cât îl ţineau bojocii:

– Fă-le, futu-ţi morţii mă-tii ! Încă una, pe datorie!

Mahomed făcu semn uneia dintre străjile sale:

– Luaţi-l pe bătrânul cerşetor!

Iar gărzile îl îndepăratară degrabă pe bătrânul Avramis. Privindu-l mai atent pe tuciuriul care rânjea ca prostul în faţa sa, Mahomed decise că acesta are un anume farmec, în ciuda dinţilor stricaţi. Se apropie de el şi-l mângâie pe obraji. Îi şopti:

– Cum te cheamă dragă?

– Stelică!

– Stelică, spune-mi… te-ai gândit vreodată la posibilitatea existenţei vieţii extraterestre?

Stelică rămase o clipă pe gânduri. Apoi răcni:

– Io nu mă fut în cur!

– Vai, dragă. Ce cuvinte! – zâmbi sultanul. Mai vedem. Să bem un pahar de vin.

– Păi Coranul nu interzice alcoolul? mârâi cel al cărui nume tocmai am aflat că era Stelică.

– Ba da. – răspunse sec Mahomed. De aia nu bem în moschee. Ia,zi. Te-ai gândit la viaţa extraterestră sau nu?

Stelică îşi mai luă un răgaz de gândire, apoi spuse simplu şi hotărât:

– Uite-acilea, jucătoare, asta are, asta n-are, neagra e câştigătoare.