Discursul public

Deplângeam, într-un text mai vechi, decăderea discursului politic. Greşeam. Cu o indulgenţă care nu-mi este prietenă, transferam în zona discursului lucruri care aveau prea puţin de a face cu asta: trăncăneala jovială, flecăreala solemnă, răcnetul patriotic, zbierătul fals indignat, gângăveala tălâmbă, mârâitul insinuant. Găseam apoi elemente de comparaţie complet nepotrivite, uitând că imbecilitatea este regula, sclipirea doar excepţia. Trecutul utopic, despre care vorbeşte Himmelman, pe cât de seducător, rămâne, totuşi, doar un miraj. Dar asta este, deja, o cu totul altă discuţie.

Nici nu ar trebui să surprindă alunecarea în subteran a discursului public, atunci când  societatea tocmai din subteran îşi recrutează elitele, modelele, liderii, reperele – spuneţi-le cum vreţi. Limbajul public, discursul dacă vreţi, nu are cum fi altceva decât expresia lingvistică a capacităţii de comunicare a unei societăţi. Precaritatea vocabularului e perfect justificată de penuria de idei. Pentru exprimarea nevoilor primare, sofisticarea vocabularului, metalimbajul, fraza cu o arhitectură somptuoasă sunt nu doar inutile, ci de-a dreptul ineficiente. Iar societatea românească se află la stadiul, pe care până acum puţini ani îl credeam depăşit, în care e silită să îşi zbiere nevoile primare.

O simplă scrutare a orizontului unei zile ar trebui să fie suficientă. O singură zi. Faceţi suma lucrurilor pe care le comunicaţi sau care vă sunt comunicate într-o singură zi. Oricare ar fi ea. Adunaţi ceea ce vă spun gazetele, cu ceea ce vă spune televizorul ori colegul de birou. Iar la final adăugaţi lucrurile pe care voi înşivă le aveţi de comunicat. Puţinătatea acelei sume vă va da fiori. Ori pentru puţinul acela, rudimentul de vocabular, austeritatea stilistică nu au cum fi impedimente. Dimpotrivă, o comunicare prea elaborată poate fi chiar supărătoare, poate fi ( şi va fi!) percepută ca o formă de deviaţie ori, în cel mai fericit caz, ca expresie a unei personalităţi excentrice. Cu atât mai supărătoare vor fi ritualurile, cândva obligatorii, ale politeţii. Sofisticarea formei, în condiţiile precarităţii fondului, va fi întotdeauna de o agasantă stridenţă.

Frecvenţa cu care, din nimic, se ajunge la insultă ar justifica anume aşteptări. M-aş aştepta, de exemplu, ca pe lângă limbajul aparent obscen ( aici mărturisesc că nu cred în obscenitatea limbajului, ci mai degrabă în vulgaritatea ideilor) să descopăr o complicată tehnologie a înjurăturii. Frecvenţa cu care este folosită insulta, înjurătura, ar îndreptăţi asemenea aşteptări. Nici măcar atât. Grohăitul jos, dejecţia primară, recursul la o sexualitate reprimată, vagi aluzii zoo-fizionomice şi atât. Nicio stilistică a înjurăturii, nicio coregrafie a insultei, nici urmă de mizanscene elaborate. Într-o societate înrobită de nevoia de consum, îndopată cu fast food şi fast orice, inculsiv înjurătura este un bun consumabil. Deci ieftin, de larg consum, produs de serie, cu minime costuri. Aşa cum produsele fast food sunt gândite să îţi dea iluzia saţului, făra a-ţi oferi nutrienţi cu adevăraţi valoroşi, asemenea şi înjurătura, satisface nevoia imediată de „i-am zis-o”.

Inevitabil, când vorbim despre discursul public, primul gând pleacă spre politicieni. Pauperitatea vocabularului, idei supravieţuind într-un minimalism involuntar, construcţie logică găunoasă, lipsă de onestitate, mitocănie sadea şi imbecilitate respirată cu o expresie omniscientă – acestea sunt atributele esenţiale ale discursului politicianului român. Sodomizarea limbii, reducţia la nivelul funcţionalităţii imediate, desfiinţarea gramaticii, toate acestea se adaugă celor de mai sus. Cum, în societatea noastră, politicienii reprezintă vocea publică, în mod firesc acesta este canonul pe care este construit, mai departe, discursul public. Cât de des aţi văzut un scriitor la televizor? Câţi cărturari şi de ce calitate ajung lângă microfon? Vă amintiţi ca aniversarea naşterii lui Eminescu să fi avut parte de o mediatizare comparabilă cu arestarea lui Bercea Mondialu, de exemplu?

În fine, veţi înţelege de ce, atunci când încerc să identific anumite tipologii specifice discursului public, în mod inevitabil, veţi vedea desenate acolo chipuri de politicieni.  Inventarul de mai jos nu este şi nu îşi propune să fie exhaustiv, ci mai degrabă rezumativ. În mod deliberat am omis categoriile, puţine şi rău reprezentate, ale celor care dau substanţă şi formă comunicării publice. Pentru că, din nefericire, Octavian Paler, de exemplu, nu se mai află printre noi. Iar locul său a fost iute ocupat de gureşii indignării, de maeştrii trăcănelii, de flecarii omniscienţi. Dubitaţia paleriană e depăşită. Au cuvântul atotşiutorii. Biblioteca nu mai reprezintă un argument, nici măcar un reper. Există Google.

Iată deci tipologiile majore pe care am reuşit să le identific:

– răbufnacul: Comunicarea lui e o permanentă răbufnire. Limbajul e redus la o structură austeră, dar cu eficienţă probată. Insidios, imun la contra- argument, intolerant cu opinia contrară. Funcţionează după scheme verificate. Repetă cuvinte pe care le crede cheie. Îşi maschează pornirile primare sub fardul băşcăliei grosiere. În mod fundamental este, de fapt, incapabil de comunicare. (Prin comunicare înţelegând transfer de idei în ambele sensur)i. E deţinătorul adevărului, e proprietar al acestei instituţii. Recurge la discurs doar pentru că acesta este instrumentul prin care îşi distribuie ura, dispreţul sau frustrările. Exponent ilustru: Traian Băsescu.

– palavragiul: Are competenţe incerte, dar aparenta dexteritate cu care verbalizează îl face să se socotească un orator înzestrat. Limbajul e ceva mai evoluat, în comparaţie cu al răbufnacului. Spre deosebire de răbufnac, care este un umoral, palavragiul e mereu detaşat. Patosul e un element de recuzită. Palavragiul poate vorbi oricând, despre orice. La întrebările pentru care nu are răspuns ( competenţa sa e vagă şi, mai degrabă, neformulabilă) are în schimb fraze care pot trece de răspuns. Zestrea sa stilistică nu conţine decât repetiţia şi strămoşul imprecaţiei. Trece cu seninătate de la tonul grav la cel jovial. E incapabil de empatie, dar o poate mima. Discursul său e irezumabil. După un ceas de agreabilă trăncăneală, nu rămâne nimic. E incapabil să producă ceva memorabil. Asta nu-l deranjează. Chiar dacă rosteşte fiecare frază cu pretenţia că spune ceva memorabil. „Nu ştiu” nu există în vocabularul său. Nici „prefer să nu comentez”. Exponent: Crin Antonescu.

– băiatul bun: Mimează empatia ca şi palavragiul, dar e mult mai preocupat de propria credibilitate. De fapt asta îl descrie: dorinţa de a fi autentic. Ştie că nu e. Dar e în permanenţă preocupat să pară. De la tonul vocii, până la vestimentaţie, de la unghiul la care deschide colţul gurii când zâmbeşte, totul e calculat pentru a da impresia de autenticitate. Şi nimic nu e autentic. Totul e butaforie. De fapt răbufnacul este singurul autentic. Băiatul bun vrea să pară, vrea să convingă, vrea să fie acceptat. E în stare să mimeze până şi mimetismul!  Nu îl interesează să câştige simpatii individuale. La nivel individual e arogant, impertinent, poate fi de-a dreptul mitocan. Un individ reprezintă prea puţin. E imatur, aşa că are nevoie să îşi demonstreze potenţialul de mascul alfa, la nivel individual. Atunci când operează cu numere mai mari devine versatil, empatic, băiat bun. Limbajul nu e foarte sofisticat. Ca să fii popular e bine să fii „pe înţelesul oamenilor”.  Are un repertoriu de „poze” nu foarte bogat, dar acoperitor. Ştie să ia pentru fiecare situaţie poza pe care o consideră adecvată. Nu are niciun fel de idei proprii, dar preia cu uşurinţă orice temă care îi poate susţine imaginea de băiat bun. E ipocrit, dar calculat. Exponent magistral: Victor Ponta.

– egomaniacul:  Tipul acesta se plasează în permanenţă în centru universului şi e mereu surprins că încă nu are propriul său sistem solar, gravitând în juru-i. Discursul său e construit pe auto-referinţă. Fiecare frază începe cu validarea „vorbesc în calitate de ….”. Indiferent care e subiectul vorbirii, există ceva în existenţa lui care poate argumenta competenţa pentru acel subiect. Daca este vorba de armată are un frate general, dacă discutăm despre bolile copilăriei… a fost şi el copil. etc. Cum tipul acesta este egomaniac, toţi ceilalţi sunt inferiori deci demni de dispreţ. Deloc surprinzătoare aplecarea sa spre insultă. La fel de puţin surprinzătoare capacitatea de a fabula. Atunci când nu există argumente care să zidească soclul propriului ego ori să sape credibilitatea unuia care umbreşte acel soclu, atunci acele argumente pot fi uşor fabricate. Adevărul e doar un moft. În dialog se poate arăta măgulitor cu interlocutorul – asta e o demonstraţie a generozităţii sale, încă o cărămidă la propriul soclu. E oportunist, meschin, lipsit de scrupule şi laş. Dar încearcă să ascundă toate cusururile astea sub un potop de vorbe. Exponent: CVT.

–trăncănacul: El nu există. Există doar un gâtlej din care ies sunete. Sunete care se adună şi alcătuiesc cuvinte, fraze. Toate acestea sunt în prealabil puse acolo de altcineva. Poate repeta la infinit aceleaşi lucruri, puţine. E agramat, sferto-doct şi tâmpit. Nu întotdeauna înţelege lucrurile pe care le repetă. Dar vorbeşte fără contenire. E precum o stropitoare, umplută în prealabil cu ghiveciul verbal pus acolo de stăpân, iar acum varsă pretutindeni acel ghiveci. Poate trăncăni neîntrerupt ceasuri în şir. Repetând aceleaşi câteva propoziţii, folosind aceleaşi 20-30 de cuvinte. Exponent: Ioan Oltean.

– revoltatul: Evident, e în permanenţă revoltat. Pentru el totul stă sub semnul iminenţei unei revoluţii. Identifică sau inventează cauze pentru mari răzmeriţe. Pe care le abandonează cu repeziciune, sedus de noi teme. E vehement, poate fi sclipitor, dar se plictiseşte repede. Are, totuşi, câteva, puţine, teme favorite. E mereu nevrotic, gâtuit de indignare. Poate fi capabil de o surprinzătoare desfăşurare stilistică. Exponenţi cu duiumul.

– moralistul: E o tipologie aparte. Inteligent, articulat, prieten al bibliotecii. Are un vocabular complex şi strălucire stilistică. Are poza unui cugetător depărtat de lume şi dezgustat, care scrutează societatea doar pentru a-i număra păcatele şi a emite judecăţi morale. Defineşte înalte idealuri şi propune altitudinea unui sistem moral admirabil, dar doar în formulări para-literare. Arhitectura frazei se prăbuşeşte sub nămeţii fripturismului ordinar, arabescul stilistic e sufocat de nesaţul burdihanului, minaretul moralei se frânge, aşezat fiind pe fundaţia şubredă a nevoii de umplere a maţului. Erudiţia şi cupola înaltă a frazei îl fac să se creadă mai presus de ceilalţi oportunişti. Amoralitatea e un cusur al celorlalţi, pentru cea proprie există întotdeauna acoperişul straşnic al verbului. Copleşit de strălucirea propriei măreţii ( de multe ori greu de argumentat prin altceva decât verbiaj) nu admite decât proximitatea celor în stare să recunoască această măreţie. Exponenţi: o sumă de reprezentanţi ai elitei intelectuale.

– ciocănitoarea: O specie gălăgioasă. Ciocănitoarea e mereu prezentă. E mereu acolo. Mereu răspândind gălăgia devoţiunii. Vocabularul e de strictă funcţionalitate, mintea prizonieră în închisoarea ideilor puţine. Dar e gălăgioasă. Agresivă. Impertinentă. Incapabilă de dialog. Evident, părerea despre sine se exprimă doar în superlative. Risipeşte insulte fără urmă de parcimonie, dar la cel mai mică retribuţie se adăposteşte sub platoşa: vezi că vorbeşti cu o doamnă. E expresia paradoxală a vidului cumplit de zgomotos. Ştie însă că are clanţă. Şi ştie să îşi folosească gura mare ca pe o armă redutabilă. Exponente: Alina Mungiu, Monica Tatoiu.

Cum spuneam, inventarul este doar rezumativ. Oricum, textul acesta s-a întins mai mult decât îmi propusesem. Aş mai nota un singur lucru. Toţi cei de mai sus  au ceva în comun: sunt infailibili! Niciunul dintre reprezentanţii vreuneia dintre tipologiile descrise mai sus nu e capabil de recunoaşterea propriei erori. Şi niciunul nu e în stare să ceară vreodată iertare.

Suficient pentru azi.