AcasăRabbi ziceDiscursul public

Discursul public

Deplângeam, într-un text mai vechi, decăderea discursului politic. Greşeam. Cu o indulgenţă care nu-mi este prietenă, transferam în zona discursului lucruri care aveau prea puţin de a face cu asta: trăncăneala jovială, flecăreala solemnă, răcnetul patriotic, zbierătul fals indignat, gângăveala tălâmbă, mârâitul insinuant. Găseam apoi elemente de comparaţie complet nepotrivite, uitând că imbecilitatea este regula, sclipirea doar excepţia. Trecutul utopic, despre care vorbeşte Himmelman, pe cât de seducător, rămâne, totuşi, doar un miraj. Dar asta este, deja, o cu totul altă discuţie.

Nici nu ar trebui să surprindă alunecarea în subteran a discursului public, atunci când  societatea tocmai din subteran îşi recrutează elitele, modelele, liderii, reperele – spuneţi-le cum vreţi. Limbajul public, discursul dacă vreţi, nu are cum fi altceva decât expresia lingvistică a capacităţii de comunicare a unei societăţi. Precaritatea vocabularului e perfect justificată de penuria de idei. Pentru exprimarea nevoilor primare, sofisticarea vocabularului, metalimbajul, fraza cu o arhitectură somptuoasă sunt nu doar inutile, ci de-a dreptul ineficiente. Iar societatea românească se află la stadiul, pe care până acum puţini ani îl credeam depăşit, în care e silită să îşi zbiere nevoile primare.

O simplă scrutare a orizontului unei zile ar trebui să fie suficientă. O singură zi. Faceţi suma lucrurilor pe care le comunicaţi sau care vă sunt comunicate într-o singură zi. Oricare ar fi ea. Adunaţi ceea ce vă spun gazetele, cu ceea ce vă spune televizorul ori colegul de birou. Iar la final adăugaţi lucrurile pe care voi înşivă le aveţi de comunicat. Puţinătatea acelei sume vă va da fiori. Ori pentru puţinul acela, rudimentul de vocabular, austeritatea stilistică nu au cum fi impedimente. Dimpotrivă, o comunicare prea elaborată poate fi chiar supărătoare, poate fi ( şi va fi!) percepută ca o formă de deviaţie ori, în cel mai fericit caz, ca expresie a unei personalităţi excentrice. Cu atât mai supărătoare vor fi ritualurile, cândva obligatorii, ale politeţii. Sofisticarea formei, în condiţiile precarităţii fondului, va fi întotdeauna de o agasantă stridenţă.

Frecvenţa cu care, din nimic, se ajunge la insultă ar justifica anume aşteptări. M-aş aştepta, de exemplu, ca pe lângă limbajul aparent obscen ( aici mărturisesc că nu cred în obscenitatea limbajului, ci mai degrabă în vulgaritatea ideilor) să descopăr o complicată tehnologie a înjurăturii. Frecvenţa cu care este folosită insulta, înjurătura, ar îndreptăţi asemenea aşteptări. Nici măcar atât. Grohăitul jos, dejecţia primară, recursul la o sexualitate reprimată, vagi aluzii zoo-fizionomice şi atât. Nicio stilistică a înjurăturii, nicio coregrafie a insultei, nici urmă de mizanscene elaborate. Într-o societate înrobită de nevoia de consum, îndopată cu fast food şi fast orice, inculsiv înjurătura este un bun consumabil. Deci ieftin, de larg consum, produs de serie, cu minime costuri. Aşa cum produsele fast food sunt gândite să îţi dea iluzia saţului, făra a-ţi oferi nutrienţi cu adevăraţi valoroşi, asemenea şi înjurătura, satisface nevoia imediată de „i-am zis-o”.

Inevitabil, când vorbim despre discursul public, primul gând pleacă spre politicieni. Pauperitatea vocabularului, idei supravieţuind într-un minimalism involuntar, construcţie logică găunoasă, lipsă de onestitate, mitocănie sadea şi imbecilitate respirată cu o expresie omniscientă – acestea sunt atributele esenţiale ale discursului politicianului român. Sodomizarea limbii, reducţia la nivelul funcţionalităţii imediate, desfiinţarea gramaticii, toate acestea se adaugă celor de mai sus. Cum, în societatea noastră, politicienii reprezintă vocea publică, în mod firesc acesta este canonul pe care este construit, mai departe, discursul public. Cât de des aţi văzut un scriitor la televizor? Câţi cărturari şi de ce calitate ajung lângă microfon? Vă amintiţi ca aniversarea naşterii lui Eminescu să fi avut parte de o mediatizare comparabilă cu arestarea lui Bercea Mondialu, de exemplu?

În fine, veţi înţelege de ce, atunci când încerc să identific anumite tipologii specifice discursului public, în mod inevitabil, veţi vedea desenate acolo chipuri de politicieni.  Inventarul de mai jos nu este şi nu îşi propune să fie exhaustiv, ci mai degrabă rezumativ. În mod deliberat am omis categoriile, puţine şi rău reprezentate, ale celor care dau substanţă şi formă comunicării publice. Pentru că, din nefericire, Octavian Paler, de exemplu, nu se mai află printre noi. Iar locul său a fost iute ocupat de gureşii indignării, de maeştrii trăcănelii, de flecarii omniscienţi. Dubitaţia paleriană e depăşită. Au cuvântul atotşiutorii. Biblioteca nu mai reprezintă un argument, nici măcar un reper. Există Google.

Iată deci tipologiile majore pe care am reuşit să le identific:

răbufnacul: Comunicarea lui e o permanentă răbufnire. Limbajul e redus la o structură austeră, dar cu eficienţă probată. Insidios, imun la contra- argument, intolerant cu opinia contrară. Funcţionează după scheme verificate. Repetă cuvinte pe care le crede cheie. Îşi maschează pornirile primare sub fardul băşcăliei grosiere. În mod fundamental este, de fapt, incapabil de comunicare. (Prin comunicare înţelegând transfer de idei în ambele sensur)i. E deţinătorul adevărului, e proprietar al acestei instituţii. Recurge la discurs doar pentru că acesta este instrumentul prin care îşi distribuie ura, dispreţul sau frustrările. Exponent ilustru: Traian Băsescu.

palavragiul: Are competenţe incerte, dar aparenta dexteritate cu care verbalizează îl face să se socotească un orator înzestrat. Limbajul e ceva mai evoluat, în comparaţie cu al răbufnacului. Spre deosebire de răbufnac, care este un umoral, palavragiul e mereu detaşat. Patosul e un element de recuzită. Palavragiul poate vorbi oricând, despre orice. La întrebările pentru care nu are răspuns ( competenţa sa e vagă şi, mai degrabă, neformulabilă) are în schimb fraze care pot trece de răspuns. Zestrea sa stilistică nu conţine decât repetiţia şi strămoşul imprecaţiei. Trece cu seninătate de la tonul grav la cel jovial. E incapabil de empatie, dar o poate mima. Discursul său e irezumabil. După un ceas de agreabilă trăncăneală, nu rămâne nimic. E incapabil să producă ceva memorabil. Asta nu-l deranjează. Chiar dacă rosteşte fiecare frază cu pretenţia că spune ceva memorabil. „Nu ştiu” nu există în vocabularul său. Nici „prefer să nu comentez”. Exponent: Crin Antonescu.

băiatul bun: Mimează empatia ca şi palavragiul, dar e mult mai preocupat de propria credibilitate. De fapt asta îl descrie: dorinţa de a fi autentic. Ştie că nu e. Dar e în permanenţă preocupat să pară. De la tonul vocii, până la vestimentaţie, de la unghiul la care deschide colţul gurii când zâmbeşte, totul e calculat pentru a da impresia de autenticitate. Şi nimic nu e autentic. Totul e butaforie. De fapt răbufnacul este singurul autentic. Băiatul bun vrea să pară, vrea să convingă, vrea să fie acceptat. E în stare să mimeze până şi mimetismul!  Nu îl interesează să câştige simpatii individuale. La nivel individual e arogant, impertinent, poate fi de-a dreptul mitocan. Un individ reprezintă prea puţin. E imatur, aşa că are nevoie să îşi demonstreze potenţialul de mascul alfa, la nivel individual. Atunci când operează cu numere mai mari devine versatil, empatic, băiat bun. Limbajul nu e foarte sofisticat. Ca să fii popular e bine să fii „pe înţelesul oamenilor”.  Are un repertoriu de „poze” nu foarte bogat, dar acoperitor. Ştie să ia pentru fiecare situaţie poza pe care o consideră adecvată. Nu are niciun fel de idei proprii, dar preia cu uşurinţă orice temă care îi poate susţine imaginea de băiat bun. E ipocrit, dar calculat. Exponent magistral: Victor Ponta.

egomaniacul:  Tipul acesta se plasează în permanenţă în centru universului şi e mereu surprins că încă nu are propriul său sistem solar, gravitând în juru-i. Discursul său e construit pe auto-referinţă. Fiecare frază începe cu validarea „vorbesc în calitate de ….”. Indiferent care e subiectul vorbirii, există ceva în existenţa lui care poate argumenta competenţa pentru acel subiect. Daca este vorba de armată are un frate general, dacă discutăm despre bolile copilăriei… a fost şi el copil. etc. Cum tipul acesta este egomaniac, toţi ceilalţi sunt inferiori deci demni de dispreţ. Deloc surprinzătoare aplecarea sa spre insultă. La fel de puţin surprinzătoare capacitatea de a fabula. Atunci când nu există argumente care să zidească soclul propriului ego ori să sape credibilitatea unuia care umbreşte acel soclu, atunci acele argumente pot fi uşor fabricate. Adevărul e doar un moft. În dialog se poate arăta măgulitor cu interlocutorul – asta e o demonstraţie a generozităţii sale, încă o cărămidă la propriul soclu. E oportunist, meschin, lipsit de scrupule şi laş. Dar încearcă să ascundă toate cusururile astea sub un potop de vorbe. Exponent: CVT.

trăncănacul: El nu există. Există doar un gâtlej din care ies sunete. Sunete care se adună şi alcătuiesc cuvinte, fraze. Toate acestea sunt în prealabil puse acolo de altcineva. Poate repeta la infinit aceleaşi lucruri, puţine. E agramat, sferto-doct şi tâmpit. Nu întotdeauna înţelege lucrurile pe care le repetă. Dar vorbeşte fără contenire. E precum o stropitoare, umplută în prealabil cu ghiveciul verbal pus acolo de stăpân, iar acum varsă pretutindeni acel ghiveci. Poate trăncăni neîntrerupt ceasuri în şir. Repetând aceleaşi câteva propoziţii, folosind aceleaşi 20-30 de cuvinte. Exponent: Ioan Oltean.

revoltatul: Evident, e în permanenţă revoltat. Pentru el totul stă sub semnul iminenţei unei revoluţii. Identifică sau inventează cauze pentru mari răzmeriţe. Pe care le abandonează cu repeziciune, sedus de noi teme. E vehement, poate fi sclipitor, dar se plictiseşte repede. Are, totuşi, câteva, puţine, teme favorite. E mereu nevrotic, gâtuit de indignare. Poate fi capabil de o surprinzătoare desfăşurare stilistică. Exponenţi cu duiumul.

moralistul: E o tipologie aparte. Inteligent, articulat, prieten al bibliotecii. Are un vocabular complex şi strălucire stilistică. Are poza unui cugetător depărtat de lume şi dezgustat, care scrutează societatea doar pentru a-i număra păcatele şi a emite judecăţi morale. Defineşte înalte idealuri şi propune altitudinea unui sistem moral admirabil, dar doar în formulări para-literare. Arhitectura frazei se prăbuşeşte sub nămeţii fripturismului ordinar, arabescul stilistic e sufocat de nesaţul burdihanului, minaretul moralei se frânge, aşezat fiind pe fundaţia şubredă a nevoii de umplere a maţului. Erudiţia şi cupola înaltă a frazei îl fac să se creadă mai presus de ceilalţi oportunişti. Amoralitatea e un cusur al celorlalţi, pentru cea proprie există întotdeauna acoperişul straşnic al verbului. Copleşit de strălucirea propriei măreţii ( de multe ori greu de argumentat prin altceva decât verbiaj) nu admite decât proximitatea celor în stare să recunoască această măreţie. Exponenţi: o sumă de reprezentanţi ai elitei intelectuale.

ciocănitoarea: O specie gălăgioasă. Ciocănitoarea e mereu prezentă. E mereu acolo. Mereu răspândind gălăgia devoţiunii. Vocabularul e de strictă funcţionalitate, mintea prizonieră în închisoarea ideilor puţine. Dar e gălăgioasă. Agresivă. Impertinentă. Incapabilă de dialog. Evident, părerea despre sine se exprimă doar în superlative. Risipeşte insulte fără urmă de parcimonie, dar la cel mai mică retribuţie se adăposteşte sub platoşa: vezi că vorbeşti cu o doamnă. E expresia paradoxală a vidului cumplit de zgomotos. Ştie însă că are clanţă. Şi ştie să îşi folosească gura mare ca pe o armă redutabilă. Exponente: Alina Mungiu, Monica Tatoiu.

Cum spuneam, inventarul este doar rezumativ. Oricum, textul acesta s-a întins mai mult decât îmi propusesem. Aş mai nota un singur lucru. Toţi cei de mai sus  au ceva în comun: sunt infailibili! Niciunul dintre reprezentanţii vreuneia dintre tipologiile descrise mai sus nu e capabil de recunoaşterea propriei erori. Şi niciunul nu e în stare să ceară vreodată iertare.

Suficient pentru azi.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

22 Comments

  1. o injuratura care mi-a placut.
    minoritare d-alea cu fuste multe si colorate se certau pe strada. io trec pe langa ele. a mai batrana:
    „- Fah, sa-ti dau mue cu poola lui baiatu!”
    si arata spre mine.

    nu stiu daca era compliment sau ba, da am ras 🙂

    si fo 2 de la bunica-mea:
    „sariti-ar ochii sa-ti sara”
    „traznite-ar Dumnezeu sa te trazneasca” (cand gasea bunica-miu spirtu medicinal dosit)

  2. Azi esti suparat rau … de fapt esti suparat de mai mult timp; ma bucur ca te-am prins si in vremurile bune. Da-i in supararea lor de politicieni !

    Mai bine lasa-l pe Nea Stere ! De Mizantrop nici numai zic; nu am mai auzit de peste un an … cred ca i se trage de la carte (acum se da maret 😉 )

  3. as mai adauga la caracteristicile tuturor lipsa simtului raspunderii. poate suna pretios, dar asta e: egoism absolut, complet relaxata nepasare despre efectele posibile vorbelor sau faptelor proprii. nu par sa aiba niciun fior. politicienii: daca nu va place aici, plecati din tara. jurnalistii: daca nu va convine, schimbati canalul. ei n-au nimic de schimbat.

  4. Ai uitat de liderii sindicali. Bine, unii dintre ei pot fi cuprinsi in lista de mai sus, dar pe Vasile Marica unde il incadram? Ca mie imi place de el. Pare cel mai credibil de pe toata scena, nu neaparat politica. Poate sociala…

  5. Hai să las şi eu o sărăcie de idee : bună rău postarea asta, Rabbi. Da, cred că suntem sărăci în comunicare şi că ne este dezastruos de sărac, vulgar, deformat şi chinuit schimbul de informaţii. Câtă dreptate ai cu apelul facil la invectivă, cu înjurătura ca argument „fast-food”. Fără a intra în discuţii referitoare la tipologiile de comunicatori propuse de tine (orice categorisire implică, de regulă, criteriile mai mult sau mai puţin obiective ale clasificatorului), găsesc că multă dreptate ai cu filosofii de taclale şi savanţii de taifas, care îşi ascund propriul fripturism în spatele unor verbe şi vocabule mai îngrijite (mie de-aia mi se par şi mai odioşi decât cretinii care gângâvesc acelaşi fripturism).
    De departe unul din posturile tale cele mai bune, Rabbi. Aferim să-ţi fie!

  6. Ce-mi place mie pretentia noastra ca ‘presedintele’ sa fie ‘iecspert’ in ceva – macar si in bambilici, ca matrozu’, daca altceva mai acatarii nu s-arata ! 😀
    Pai pentru ce avem nevoie de un expert REAL la Cotroceni – cind se poate foarte bine si cu unul INCHIPUIT ?
    Vrei sa moara de foame armata de consilieri pe tot felul de probleme – de la legarea sireturilor la tureatca pina la pieptanatul cu carare al shuvitei prezidentiale ?
    Poate atunci cind iti va mai fi trecut paraponul vei reanaliza …
    Sau REEVALUA – dracu’ mai stie cum e bine ? 😀

      • Bine, Rabi – eu ce sa inteleg de aici: „Are competenţe incerte” atunci cind vorbesti despre modelul ‘palavragiu’ ?
        Am dedus, ca tot omu’, ca preferi pe cineva cu ‘competente certe’ , altmintrelea – la ce naiba te-ai mai fi burzuluit ?
        Fie vorba intre noi – un lider politic nu se alege, in mod obligatoriu, dintre cei cu calificare inalta intr-un domeniu adiacent politicului. Cel putin – nu in acest moment, pentru ca nu prea avem.
        Daca vorbim de situatia ideala – atunci intram pe alt domeniu …
        Oricum – foarte bun demersul tau de catalogare a curvasarelii din politica noastra actuala si sper sa nu te opresti. Este un filon zdravan – iti ajunge materialul ca sa scrii chiar si un roman-fluviu, ceva de genul ‘Tinar si nelinistit’ !
        Ca eu (desi nu sint fan Antonescu) am socotit cam dura catalogarea ta – este problema mea si … a lui Antonescu.

  7. Un bun orator îşi va adapta discursul la audienţă,îşi va construi discursul pornind de la public ,de la structura şi interesele sale.Publicul va fi mulţumit dacă aude ceea ce îl interesează.In tipologiile majore pe care ai reuşit să le identifici acesta nu se regăseşte într-adevăr. Răbufniri,pălăvrăgeli,butaforii,insulte,ghiveci verbal,pe scurt expresii ale lumii dezaxate în care trăim.

  8. Trist dar adevarat ! 🙁 Si hai sa-ti spun o tipologie care aproape nu mai exista la noi : „tacutul muncitor” – cel care tace si face ! Oare cati din astia or mai fi existand la noi ? Si stii ce-i mai trist ? Ca acolo unde se mai gaseste ratacit cate unul , cei din jurul lui fie isi bat joc de el , fie se lipesc ca niste capuse de el „sugand” roadele muncii lui ! 😡 Iar el continua sa taca si sa faca …

  9. La categoria egomaniac l-aș băga și pe boc (sincer să fiu l-aș băga în mă-sa, dar n-are săraca nici o vină că pe vremea aia erau interzise avorturile…).
    Mă rog, nu egomaniac autentic, ci de conjunctură. E atât de călcat în picioare de toți, încât simte nevoia să facă pe durul, și, cel puțin în două discursuri recente, l-am auzit repetând obsesiv „eu ca prim ministru”, „eu ca premier”, „în calitatea mea de prim ministru”…

    În ceea ce privește problema calității comunicării, din păcate cădem și aici pradă vitezei… nici nu mai avem vreme de stat la taifas, ci lătrăm scurt câte o informație, și trecem la altceva. Vorbim fără să comunicăm…
    exprimările alese, limbaj elevat, parfumul și farmecul cuvintelor rostogolite molcom le mai putem găsi doar printre paginile câte unei cărți. Nu mai avem timp să ne ținem după ighemonicon… ne grăbim și atât… Nu mai avem vreme nici măcar pentru înjurături complexe, cu „note bibliografice”… Și acu, de când am devenit „capitalist”, parcă mă zgârie și mai tare această grabă perpetuă… Și, deși mi-era greu să-mi imaginez o astfel de ipoteză, mi se face parcă dor de Aradul meu natal. Și mi se accentuează dorul pe care-l purtam zi de zi în suflet și până acum de Clujul în care mi-am petrecut anii facultății….

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din...

- A word from our sponsors -

De citit

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de fotbal), alde Hagi și compania ajungeau în sferturile de finală ale cupei mondiale. Unde erau eliminați, la loviturile de departajare, de către suedezi. Asta după ce bătuseră Columbia, SUA, Argentina. După eliminare eram, cu toții, foc...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu folosește. Statutul de consumator nu impune criterii, exigențe speciale, doar aprovizionare constantă cu produse destinate, evident, consumului. Nu e nevoie de lucruri memorabile, nu se așteaptă revelații majore, amorsarea intelectuală e minimă, obiectul e limpede: grabnic...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc...