Ca şi cum nu ne-am încăiera suficient, în glodul cotidianului românesc, pentru că unii sunt băsişti, iar alţii nu-l înghit pe ebanez, pentru un loc de parcare sau pentru naiba mai ştie ce pricini, acum a apărut un nou motiv pentru care se sfădesc românii: revoluţiile din ţările arabe!
Până acum nu m-am simţit îndemnat să scriu despre acest subiect. Ceea ce se întâmplă în nordul Africii şi Orientul Mijlociu este prea grav, prea serios pentru a fi expediat într-o tacla oarecare. Cred că este greşită evaluarea la pachet a mişcărilor de acolo; chiar dacă zavera se întâmplă simultan, situaţia din Bahrein nu este aceeaşi cu cea din Yemen, iar cea din Egipt are prea puţine în comun cu cea din Libia.
Nu puţine sunt vocile care au salutat mişcările populare din aceste ţări, văzând în revoltele de acolo un demers îndreptat în direcţia construirii unor democraţii de tip occidental. Ceea ce mi se pare greşit. Nu poţi avea astfel de aşteptări decât dacă eşti hotărât să ignori elementele de specificitate culturală, istorică şi religioasă, atât cele particulare fiecăreia dintre acele ţări, cât şi cele comune ţărilor arabe. Exemplul folosit frecvent, cel al Libanului, arată, de fapt, care sunt dificultăţile pe care o astfel de construcţie le poate întâmpina.
Dărâmarea regimului despotic din Egipt şi acum, foarte probabil, în Libia, nu cred că va antrena şi o intrare într-un proces de democratizare autentică, după canonul occidental. Mult mai probabil, în aceste ţări, vom asista la o cronicizare a stării de instabilitate, care poate fi foarte uşor exportată în proximitate. Aproape simultan cu căderea lui Mubarak am asistat la un alt proces extrem de complicat, dar foarte puţin notat de către comentatori: secesiunea Sudanului. Împărţirea Sudanului în două ţări, delimitate de criteriul religios, arată complexitatea problematicii zonei. Cine îşi poate imagina că anunţata proclamare a independenţei Sudanului de sud, la 9 iulie, va rezolva conflictul dintre cele două părţi? Singura diferenţă este că ceea ce până acum era un conflict între două comunităţi rivale, în interiorul aceluiaşi stat, poate oricând deveni un conflict între două state. Mozaicul etnic şi religios din Libia şi Egipt face ca riscul instabilităţii şi al divizării să fie iminent. Iar pe noi, asta nu are cum ne lăsa indiferenţi. Suezul şi poziţia de mare exportator de petrol a Libiei ( nr. 6 pe plan mondial) sunt chestiuni care ne privesc direct şi imediat.
De-a lungul istoriei Occidentul a stăruit în greşeala egocentrismului, în mod ignorant, prostesc, nu de puţine ori. Călăuziţi de interese economice imediate, occidentalii s-au străduit să impună modele pe care ei le socoteau potrivite unor regiuni pe care încercau să le controleze economic. Multe dintre regimurile despotice pe care le blamăm astăzi s-au născut cu binecuvântarea şi sprijinul Vestului. Şi multe dintre aceste regimuri au reuşit să asigure, în ţările respective, o relativă stabilitate, chiar dacă, desigur, criticile legate de starea drepturilor omului ori a democraţiei sunt cum nu se poate mai întemeiate.
Întrebarea pusă frecvent, în ultima vreme, este: cine se află în spatele acestor mişcări? Israelul, SUA? Nici numele Chinei nu a fost ocolit. Reacţia ezitantă şi mai degrabă bâlbâită a Washingtonului ar sugera că, mai degrabă, americanii au fost prinşi nepregătiţi de aceste evoluţii. Israelul a avut o atitudine rezervată şi, oricum, dincolo de mitologia din jurul omnipotenţei Mossadului, nu cred că Israelul dispune cu adevărat de mijloacele necesare unei asemenea operaţiuni, de o asemenea amploare. În privinţa Chinei cred că speculaţiile sunt lipsite de sens, relaţiile Chinei cu regimurile aflate la putere în ţările în discuţie fiind mai mult decât cordiale. Există, în schimb, indicii că Iranul ar putea avea o anume implicare, cel puţin în câteva situaţii punctuale. Din nou, însă, discutăm despre resursele reale de care dispune republica islamică. Dar cu siguranţă, în cazul în care cu adevărat Iranul desfăşoară un program de înarmare nucleară, momentul acesta îi este cum nu se poate mai prielnic. Răgazul oferit de focul stârnit în lumea arabă, o binevenită diversiune – dacă îmi e îngăduit acest termen- poate oferi Iranului exact timpul de care avea nevoie pentru a-şi finaliza programul nuclear.
Una peste alta, Occidentul se află astăzi în situaţia de a se confrunta cu propria ipocrizie. Pe de o parte avem generoasele lozinci şi afirmarea credinţei în democraţia de tip occidental, pe de alta interesele presante legate în primul rând de petrol, controlul Suezului şi domolirea ameninţării radicalismului islamic. Ori tocmai asta explică ezitarea SUA în cazul revoluţiei din Egipt. La fel şi stângacia UE, care nu reuşeşte să articuleze un punct de vedere sincronizat cu un plan de acţiune comun. Interesele marilor jucători din interiorul Uniunii intrând în divergenţă cu poziţia cvasi-oficială a UE.
Nu am să trag niciun fel de concluzii, nici nu mă avânt în predicţii. Aş atrage doar atenţia asupra unei declaraţii a premierului Federaţiei Ruse, Vladimir Putin. Din care am extras acest citat ( în limba engleză, o versiune în limba română nu am avut la dispoziţie). Mi se pare singura evaluare lucidă a reprezentantului unei puteri semnificative, din ultima vreme:
As far as the developments in North Africa and in Arab countries and their possible connection with processes taking place in Russia’s North Caucasus, are we concerned? Yes, we are. First of all, we are concerned over the number of casualties in North Africa. We are very concerned, despite palliative statements that it is unlikely that radical extremist groups can come to power in North Africa or become considerably stronger. If it occurs, it will certainly affect other regions, including the North Caucasus.
As you know, we are also concerned over what is happening in Libya. Note that the North African division of al-Qaeda has also expressed concern over the developments in Libya. You think it’s just a coincidence?
Let’s take a look back at history, if you don’t mind. Where did Khomeini, the mastermind of the Iranian revolution, live? He lived in Paris. And he was supported by most of Western society. And now the West is facing the Iranian nuclear programme. I remember our partners calling for fair democratic elections in the Palestinian territories. Excellent! Those elections were won by Hamas. They declared it a terrorist organisation and confronted it shortly thereafter.
Yes, it’s true that people should have an opportunity for self-determination and build their futures without any intrusion from the outside. Any society should move along a path towards democratic institutions, self-regulation, and the creation of its own system of government based on its own development.
We are now in Brussels… Belgium is a great country. Russians know a great deal about it and love it… But it’s been running without a central government for over 250 days. I remember that when we held elections, democratic elections in 1999, in one of the North Caucasian republics, voters cast their ballots for their clansmen. And the largest ethnicity won. On the next night – I want to emphasise that on that night people took arms in hand and started shooting, and there were victims. The conditions are absolutely different. It is impossible to extrapolate events to other parts of the world like a convenient replica. We must treat what is happening in other parts of the world, in other countries, with respect. Needless to say, we should carefully support that which should be given potential to develop, but we should not interfere in their affairs by any means.
Are we concerned with the events in North Africa, and can they have adverse effects on the North Caucasus? Yes, we are concerned. But these events may have adverse effects not only on the North Caucasus but also on other regions of the world, including Europe. This is why we have devoted so much attention to this problem today, and our foreign ministers have signed a joint statement.
Este cel mai bun text pe tema asta apărut în România, din cîte am citit eu. N-am putut să urmăresc prea mult evenimentele, dar mi s-a părut că prea se bucură lumea la noi de „revoluţiile” astea. O perioadă de instabilitate într-o ţară de mărimea Egiptului este cel puţin îngrijorătoare. Dar cînd instabilitatea cuprinde aproape tot nordul Africii… Ce să zic? Reîmpărţirea sferelor de influenţă? Războiul pentru resurse?
Iar declaraţia lui Putin este foaaarte interesantă!
Hmm, intersant ce ne comunica acest text in engleza insa nu ma surprinde, era oricum de asteptat si ma surprinde insa ca Rusia nu mai are puterea ori vlaga din perioada ei rosie cand se lua la harta fizic- cu trupe dislocate te miri pe unde numa sa impuna ideile comunismului egalitarist…
Oricum, ce simt eu din glasul lui Putin e o oarecare preconizare a unei noi tactici de comportare ruseasca ca un raspuns si, de ce nu un fel de razbunare pentru ca faptul ca americanii au adoptat un stil: stoparea amenintarilor prin razboi preventiv. Da, e ca un pat germinativ acest discurs ce spune ca si maica Rusia are ,,interese” si ca la o adica e posibil sa actioneze la fel ca albastrii de americani sau poate ca ma insel…
Ai dreptate… trebuie o analiza mai aprofundata…
Si Basescu merita un Premiu Oscar pentru cel mai bun scenariu al co-productie cu Casa din Plescoi „Manual pentru Prosti: Modernizare Prin Revolutie”.
Wall Street Journal a publicat pe 25 februarie Indexul Revoltei. Criteriile folosite de autor au fost: inechitate sociala, tendinta naturala pentru revolta si declansatorul (cit la suta din venituri se cheltuie pe alimente). Romania are cel mai ridicat index al revoltei din toate tarile UE. Felicitari regimului Basescu pentru maretul aport la acest scenariu.
“The highest-ranked European Union country is Romania at 37.”
http://blogs.wsj.com/source/2011/02/25/introducing-the-revolting-index/
Apoi , s-o zic si io intr-un stil mai neaoș , cre’ ca s-o cam dus dracu’ lumea asta … ! 🙁 Dapă cum să veghie , oleaca mai multi tre’ sa se pregateasca păntru „Judiecata d’Apoi” . 😈
Iară dumita’ răbbinule , mare adevar grait-ai … !
traind si io de niste ani printre musulmani, si in coasta iranului, imi dau cu parea de profan 🙂
democratia de tip vestic nu prea functioneaza aplicata pe cultura musulmana. sincer, nu-mi dau seama de ce, si cre ca ar merita un Nobel ala care gaseste explicatia reala.
ce vad ca functioneaza binisor e o „democratie” musulmana, dar strunita atent de armata, si pocnita peste degete cand o ia pe aratura (ceea ce are tendinta de a se intampla macar de 2-3 ori intr-o generatie). iar cel mai bun exemplu mi se pare Turcia. asigura o oarecare democratie (cat timp nu calci peste linie), oarecari drepturi (daca nu esti kurd), destula cultura musulmana (dar fara Sharia).
ramane vesnica problema, si aia care naste mereu monstri: cine ii pazeste pe paznici?
Întrebarea mai interesantă este cine îi formează pe paznici. Cine i-a format pe militarii turci?
Iranul a semnat în 1970 tratatul de Non-proliferare a armelor nucleare, care mai prevedea, pe cale de consecinţă, dezarmarea graduală a marilor puteri şi dreptul la dezvoltarea tehnologiilor nucleare în aplicaţii non-militare. să zicem că m-aş teme de Iran, deşi înţeleg perfect faptul că urmăreşte consolidarea propriei poziţii în zonă şi putere economică, nimic mai mult. parcă m-aş teme mai mult de Întâiul Micţionar pe Tratat, SUA, care şi-a mărit între timp arsenalul până la 10.000 de focoase.
înaltul Ayatollah care s-a ocupat de treburile ţării s-a pus rău cu British Petroleum când a naţionalizat zăcămintele la Revoluţia iraniană, iar actualul, precum şi „preşedintele” Ahmadinejad au moştenit această relaţie ne-cordială. în ciuda ameninţărilor militare care vin de la americani, atât direct, cât şi prin aliaţi, Iranul a cedat primul şi a fost dispus să permită accesul oricăror comisii independente care să analizeze situaţia materialului radioactiv. drept răspuns la această invitaţie, Colin Powell a trimis un portavion să se scalde în apele teritoriale iraniene şi Bush junioru’ o băgase la ONU pe aia cu „smokin gun mushroom cloud”.
Burac luptă şi el pentru pace, drept urmare se pregăteşte asiduu de război, însă Iranul va fi mult mai greu de invadat şi el ştie asta. filmul motivului suficient încă nu a fost turnat, iar frământările recente ar putea amâna şi mai mult demararea unui război profilactic.
coane, pune-te şi în locul Iranului.
apoi, chiar dacă ar pune băieţii de-o rachetă, nici mie (să fiu Ahmadinejad) nu mi-ar pica bine să vină unii să-mi zică „bă săracule, tu n-ai voie să-ţi faci!”. bine, mă, nu fac, dă-mi tu împrumut câteva, că ai de unde plm!
scuze ca-s offtopic. Bah, dar is it me, sau acu e la moda sa faci revolutie, greva si mitinguri.. Deci orice capat de afis, de ziar si de revista electronica are in titluri: greve, miting si revolutie.
PS acu am trecut prin piata victoriei si acolo sunt unii ..nu stiu ce voiau, dar erau vro mie