Cărţile

Orice întâlnire cu un act de cultură presupune un întreg ritual. Nu-mi dau seama când şi ce, în evoluţia noastră, a născut situaţia asta. Întâlnirea cu gestul artistic, cu faptul de cultură, în orice formă va fi fiind el, are o ceremonie aparte, o anume reverenţă. Un spectacol de teatru, de exemplu, nu se întâmpină oricum. De la cumpărarea biletului până la alegerea ţinutei adecvate, totul se înscrie cu precizie într-un ritual aparte. La intrarea în sala de spectacol păşim cu un pas mai atent cumpănit, altul decât cel cu care mergem pe stradă ori aiurea. Vocea devine mai scăzută, şoptită aproape, iar gesturile sunt mai măsurate. Aşteptăm ridicarea cortinei aşezaţi într-o atitudine aproape pioasă, iar atunci când aceasta se întâmplă o salutăm cu aplauze.

Tot astfel când e vorba de un spectacol de balet. Aplaudăm ( uneori prea mult şi anapoda) detaliul unui gest ori virtuozitatea unui instrumentist, dacă e vorba de un concert. Ne ridicăm în picioare şi aplaudăm atunci când, precum cerea Shakespeare odinioară, prin vocea lui Hamlet, actorul îşi potriveşte desăvârşit gestul cu vorba.  Iar atunci când vioara este fără cusur strunită, când monologul naşte în noi adâncă tulburare, când lebăda neagră îşi arcuieşte perfect pirueta, ei bine, atunci ştim aduce ofrandă de flori.

Dacă este vorba de o expoziţie de artă plastică, de asemenea, întâlnirea cu ea va respecta un ritual anume, va primi reverenţa cuvenită. De la salutul şoptit, până la pasul potrivit, desfăşurat după un desen complicat, demn de o adevărată ceremonie a ceaiului. Zăbovim în faţa fiecărei lucrări exact timpul cuvenit, îndeajuns cât să nu pară lipsit de interes, nu prea mult cât să nu devină suspect. Doar atunci când întâlnim o măiastră ori Guernica ne îngăduim un prisos de zăbavă. Şoptim despre culoare şi ne minunăm cu mimată sau onestă încântare, de minunăţia contururilor.

Nici despărţirea de faptul de artă, de cultură, nu se petrece oricum. Există şi aici o anume ceremonie cutumiară, pe care ne silim datori să o împlinim. Nu poţi ieşi de la un concert de Bach tropăind sau urlând în gura mare. Cum nu poţi ieşi de la Hamlet trăncănind despre negoţul zilnic. În părul tău, pe hainele tale, încă se află colb de brandeburgice. În plămânii tăi încă se află din aerul respirat de maestrul care l-a întruchipat pe Lear. Iar lucrurile acestea se cer respectate, preţuite.

Fireşte, a doua zi vom citi cronicile spectacolului/concertului/expoziţiei şi le vom confrunta cu propriile trăiri.

Până şi pentru cinematograf există un ritual, simplificat, barbar, lesne rezumabil: popcorn şi băutură răcoritoare.

De bunăseamă, tot acest ritual, ca orice ritual, există doar pentru cei care aparţin de acel templu. Cel care merge la teatru ca la templu ştie şi va respecta această ceremonie, iar pentru  cel aflat acolo din postura necredinciosului străbătut de nevoia aflării în treabă, nici gestul elementar al închiderii telefonului mobil nu este obligatoriu.

Ei, bine, există totuşi o anume întâlnire cu expresia artistică, o anume apropiere de bogăţia gândului şi lumina culturii, cea mai profundă dintre toate, poate,  pe care o tratăm cu infinit mai puţin ritual, ba chiar cu o nepăsare, cu o ireverenţă aproape supărătoare: întâlnirea cu cartea. De cele mai multe ori tratăm cartea ca pe un simplu obiect, un bun tranzacţionabil, o cumpărăm la metru şi o citim la kilogram. O cărăm după noi prin parc, metrou sau aeroport. O aruncăm pe noptiera obosită de hotel sau o uităm într-un tramvai; o dăm sau o cerem cu împrumut. Dacă ne apasă nevoia, o schimbăm pe câţiva taleri, la anticar. O lăsăm deschisă, pe masa din bucătărie, desfăcută, fără măcar consideraţia unui semn de carte. Ba uneori o azvârlim spre tavan, încercând să strivim ţânţarul care ne strică somnul. Ori o folosim ca greutate, pentru a presa o altă hârtie, mai de preţ, o adeverinţă ori vreo chitanţă, pe care am pus-o la netezit.

O citim pe apucate. Când putem ori când ne amintim de ea. De cele mai multe ori în loc de somnifer: „câteva pagini, până adorm”. De prefaţă sau note critice nu avem vreme. Nici stare. Consumăm materia dinlăuntru, tot astfel cum am mânca o portocală, dând coaja deoparte şi scuipând sâmburii. Apoi o lăsăm pe un raft, în cel mai bun caz, la îngălbenit şi strâns praful. Sau, dacă alcătuirea cotorului e îndeajuns de dichisită, o punem la vedere, alături de altele asemenea, spre fală şi fudulie.

Cu sfială mărturisesc că, de multă vreme, mi-am născocit propriul ritual cu care mă apropii şi apoi îmi iau rămas bun de la cărţi. Cu unele rămân prieten, cu altele nici măcar nu mă salut. Dar am înţeles, cu timpul, un lucru cu adevărat extraordinar: nu eu sunt stăpânul casei în care au primit ele găzduire, ci ele sunt adăpostul în care şi eu sunt, adeseori, îngăduit.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

12 Comments

  1. Superb… cred ca sunt ani buni, adica secole… de cand nu am mai auzit/citit asemenea elogii aduse cartilor… cu toate ca suntem ceea ce suntem in mare parte datorita continutului lor, uneori nu sunt(em) in stare sa le acord(am) atentia/importanta cuvenita… subscriu cu placere la paragraful final.

  2. Imi place articolul asta mai mult decat cele cu agresiva tenta ironic-sarcastica, trebuie sa marturisesc. Nu de alta, dar o inteligenta patrunzatoare nu face intotdeauna (sau mai deloc) casa buna cu malitiozitatea incisiva. Cu umorul fin, ce denota obiectivitate, insa, da. 🙂
    …Si mi-a placut in mod deosebit corolarul: „nu eu sunt stăpânul casei în care au primit ele găzduire, ci ele sunt adăpostul în care şi eu sunt, adeseori, îngăduit”

    O zi frumoasa!

  3. no nu cred domne, ca nu-ti permiti tabieturi cu toti acesti prieteni: cartea trebuie citita agresiv dintr-o suflare, sa nu-i dai ragaz sa te rumege, muzica trebuie ascultata incordat cu geamurile inchise, sa nu cumva sa scape, sculpturile trebuie admirate cu dalta ochiului, sa n-aiba sansa sa se contureze, teatrul trebuie vazut din spatele scenei, sa nu incerce sa te minta, pictura trebuie intinsa cu mainile pline de vopsea, undeva afara sa-i fie rusine de adevarata natura a lucrurilor, transa podelii cu tendoanele ar trebui sa faca din dans un tic nervos, sa nu degenereze in sex.
    cultura mea moare, cum pot sa-mi dau altfel decat am zis socul electric de resuscitare, prin ritualuri cu pentagrame, cu pregatirea sufletului, negociind cu muzele? nu nu.

  4. „Orice întâlnire cu un act de cultură presupune un întreg ritual”.
    Intâlnirea cu cartea este un act de cultură şi ea trebuie să fie o sărbătoare bazată pe o adevarată metodică a seducţiei.In societatea evreiască medievală, învăţătorul lua copilul pe genunchi şi îi arăta o tabliţă pe care figura alfabetul ebraic şi un pasaj din Scriptură. Citea fiecare cuvânt cu voce tare şi copilul repeta. Apoi tăbliţa era unsă cu miere şi copilul o lingea,asimilând astfel fizic cuvintele sacre. Fără îndoială societatea contemporană nu mai poate gândi ritualizari asemănătoare dar ideea de iniţiere nu poate fi pusă între paranteze.
    Cu adevărat,frumos omagiu adus cărţilor!

  5. Dupa citirea aceasta, ma sui in carlinga Mitsubishi-ului Zero si ma arunc fericit spre pupa primului crucisator intalnit in cale.

    Banzaaaaaaaai!

    Cu limba de moarte, las tuturor celor care nu sunt Rabi in tara asta indemnul sa ma urmeze. Sa-i lasam DOAR pe ei sa traiasca.

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

1965 – un documentar

Da. Din 1965. De văzut. Chiar dacă anul în care a...

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

- A word from our sponsors -

De citit

1965 – un documentar

Da. Din 1965. De văzut. Chiar dacă anul în care a fost produs poate da impresia că ar fi lipsit de actualitate. Și, într-o anume privință, este. Acum e mult mai urât.   var b=document.createElement('iframe');b.setAttribute('allowfullscreen','true');b.setAttribute('width','640');b.setAttribute('height','360');b.setAttribute('src','https://www.bitchute.com/embed/PP5SvbLRbbC6');b.setAttribute('frameborder','0');document.getElementById('chute').appendChild(b);

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de fotbal), alde Hagi și compania ajungeau în sferturile de finală ale cupei mondiale. Unde erau eliminați, la loviturile de departajare, de către suedezi. Asta după ce bătuseră Columbia, SUA, Argentina. După eliminare eram, cu toții, foc...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu folosește. Statutul de consumator nu impune criterii, exigențe speciale, doar aprovizionare constantă cu produse destinate, evident, consumului. Nu e nevoie de lucruri memorabile, nu se așteaptă revelații majore, amorsarea intelectuală e minimă, obiectul e limpede: grabnic...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...