Purta mereu cu el o cutie. Prăfuită. În capac sădise două borte, prin care să pătrundă aer proaspăt. Era mereu zâmbitor şi aducător de vorbă bună. Puţine îl întristau. Iar dintre tristeţi niciuna nu-i era statornică.
– Ce porţi cu tine, în acea cutie? – îl întrebau cu toţi.
– Un zeu! – răspundea degrabă – Zeul meu!
Zâmbeau ca de o copilărie. Iar el trecea mai departe surâzând. Mâhniri nu îl ajungeau. Nici boala, ori slăbiciunea firii. Iar atunci când, în rătăcirile sale, se găsea apăsat şi obosit, făcea popas în iarbă, pe marginea drumului. Ridica uşor capacul cutiei şi vorbea zeului său. El spunea că primea răspuns. El spunea că primea povaţă. Pentru toate ale lui găsea zeul sau îndemn şi vorbă dreaptă. El aşa spunea. El aşa credea.
Şi toţi îl vedeau trecând pe drum, surâzător, purtând cutia în care se afla zeul său.
Apoi, o vreme, nu l-au mai văzut. Iar atunci când l-au revăzut era mohorât. Surâsul îi pălise. Era înnegurat şi tăcut. Iar în locul cutiei purta cu sine un vas mic, de lut ars, pecetluit. Iar de îl întrebau răspundea fără vlagă, cu adâncă tristeţe în glas, că zeul său a murit. „Ce porţi cu tine atunci?” – îl întrebau ei?
„Cenuşa zeului meu…” – le răspundea cu glas tremurat.
*
* *
În Verona, există o clădire în faţa căreia e mereu adunată o mulţime de gură cască. Priveam încercând să înţeleg fascinaţia lor pentru acel loc. Zeci de americani graşi, îmbrăcaţi toţi în pantaloni scurţi şi tricouri colorate (ca o stranie uniformă a unui nou şi neobişnuit corp de armată, US Tourist), trăgând după ei neveste la fel de grase, îmbrăcate în pantaloni la fel de scurţi şi tricouri la fel de colorate. Privesc cu toţii spre un balcon anume. Mestecă gumă şi foşnesc bliţurile, condensând pe peliculă, sau în pixeli imaginari, imaginea unui balcon de piatră.
Balconul acela nu are nimic deosebit. Doar o alcătuire de piatră, spânzurând de zidul de cărămidă, de pe care tencuiala a ostenit şi a plecat. Sunt douăsprezece arcade săpate în piatra sa, pe fronton. Şi câte patru pe laturi. Doar o alcătuire în piatră care să stea mărturie a unei poveşti de dragoste care nu a existat, între doi oameni care nu au existat. Acea iubire nu a existat. A existat doar geniul unui brit. Şi acea plăsmuire din piatră: balconul.
Cu toate acestea, zecile, sutele de americani graşi, îmbrăcaţi în pantaloni scurţi… fotografiază acel balcon. Cumpără de la un chioşc aflat nu departe suveniruri stupide, încredinţaţi că astfel vor duce cu ei o bucăţică din acea poveste de dragoste. Un fragment minuscul din existenţa acelor îndrăgostiţi.
E inutil să le explici că cei doi îndrăgostiţi nu au existat, atâta vreme cât acolo există piatra balconului. Iar piatra balconului e pentru ei cea mai bună dovadă a existenţei acelor vieţi. Şi atunci înţeleg de ce, dintre toate naţiile lumii, doar ei au ales să îşi trimită caravele spre lumea roşie, de piatră, a lui Marte, în căutarea vieţii.
*
* *
Fiind copil am fost dus la spovedanie. Nu ştiu ce păcate voi fi avut atunci de spovedit, oricum nu îmi amintesc ce am mărturisit. Ţin minte doar că respiraţia preotului mirosea cumplit, insuportabil a usturoi. De atunci pentru mine păcatele au un miros concret.
*
* *
La început am ieşit din pământ. Lăstar am crescut, apoi crengi mi-au crescut. Şi m-am împodobit cu vestmânt bogat de frunze. Şi floare am dat. Apoi fruct. În zadar, oamenii treceau pe lângă mine blestemându-mă. Căci fructul meu nu le era pe plac. Otrăvit îl numeau. Şi fructul meu rămânea nemâncat, iar seminţele mele rămâneau neîmprăştiate, fără rod. Copacul în care cresc fructe otrăvite, îmi spuneau.
Apoi între crengile mele păsări cântătoare şi-au făcut cuib. Şi au făcut ouă din care au ieşit pui, iar puii au crescut devenind, la rândul lor, păsări cântătoare. De atunci mi se spune copacul în care cresc păsări cântătoare.
Frumos cufar, frumoase ganduri …
Si gandesc ca e buna si uitarea la ceva.
Si uitatura …
Mai ales uitatura!
in sfarsit …
Da. Frumos!
smbpl…ejti melancolic de la o vreme
Eu cred ca zeii sunt asemenea pasarii Phoenix, mereu renasc din propria cenusa. Din ce in ce mai tineri….
Pasarile cantatoare nu ar canta si creste pui intr-un copac cu fructe otravite. Oamenii ar trebui sa stie asta…
Frumos … ! 😀
Io am mai citit undeva începutul, da’ n-aş băga mîna-n foc că în „poveştile unui ciufut” (vorba lu’ nea Stere). Da’ chestia cu bortele, cu cutia şi cu zeul am citit-o!
Dacă mai pui de-o tipăritură, să-mi zici că ce şi cum şi de unde, că nu vreau să ratez.
No bine?
Banzai!
Memoria involuntară ne păstrează toate gândurile.Uitarea este o iluzie…
***
ZEUL este MOTIVATIA proprie de a trăi în PACE şi tihnă sufletească mereu .Când nu mai avem în ce să mai credem începem să murim…
***
Lumea „reală ” nu este decât reflectarea opiniei OBSERVATORULUI… care reflectă adevărul său UNIC.Dacă CREZI şi dacă NU CREZI …AI DREPTATE !In ceea ce CREZI ai dreptate şi se transformă în realitatea din viaţa ta…
***
…. şi astfel,copil fiind,ai asimilat fizic taina spovedaniei….
***
„Substanţa” lumii e muzicală, aşa încât însuşi darul Cântarii adevereşte conştiinţa demiurgică a artistului, detinător al cheilor vieţii şi ale morţii, nemărginirea şi atotputernicia lui…
Splendid tot ceea ce ai scris….
Frumoase ganduri porti in cufarul tau.O zi placuta!
Eu cred că asta a fost spovedania pe care ai uitat-o, din cauza păcătosului de usturoi. Ultima îmi place mult de tot.
E minunat că oamenii mai cred în iubire, căci ea are puterea să transforme copacul în care cresc fruncte otrăvite, în copacul cu păsari cântătoare.
Bun, scrisul in care te descarci. Si esti incarcat , si e bine.
Eu unul, ma simt mai aproape, aici.
Ce iti este mai de pret ?
Cenusa Zeului din cutie sau cufarul gol al Lumii Fara de Zestre ?