Într-un interviu acordat Jurnalului naţional şi publicat pe 24 martie, fostul preşedinte al României, domnul Emil Constantinescu, face o sumă de declaraţii care ar merita o mai mare atenţie. Am să vă dau un exemplu:
Aţi cerut ceva în schimb atunci când aţi luat decizia de a pune la dispoziţia NATO spaţiul aerian românesc? Era un moment prielnic…
Da. Primul şi cel mai important lucru a fost când FMI a cerut României să intre în încetare de plăţi pe baza unei situaţii reale a dezastrului economiei româneşti. La un interval de câteva ore de când s-a dat această decizie l-am sunat pe preşedintele Chirac şi i-am spus „cum poate România pe care o sprijină să fie într-o asemenea situaţie care ar însemna prăbuşirea ei?”. Şi i-am spus că România nu poate să accepte ceea ce Bulgaria acceptase din motive psihologice, să cedeze politica financiară. În urma intervenţiei preşedintelui Chirac, a sosit la Bucureşti, câteva zile directorul FMI, Camdessus, şi după această discuţie am fost invitat personal la sediul FMI. De asemenea, preşedintele Băncii Mondiale, Wolfenshon a venit în vizită la Bucureşti pentru a discuta cu mine. În urma acestor relaţii România s-a bucurat de o astfel de încredere încât i s-au dat avantaje chiar înainte de a acţiona în conflict, pentru că problema încrederii rămâne mereu problema-cheie, România a fost scoasă din statutul de încetare de plăţi şi a primit prima tranşă de la FMI şi toate proiectele României au fost susţinute financiar de către Banca Mondială prin credite practic nerambursabile. Aşa cum mai târziu, după finalizarea intervenţei în Iugoslavia şI lansarea noului proiect al reconstrucţiei Balcanilor, în care România a devenit lider şI structura a fost găzduită la Bucureşti, România a primit la sfârşitul mandatului meu, în anul 2000, fondurile nerambursabile de la UE pentru construcţia autostrăzii Bucureşti- Constanţa, care au fost transferaţi în România ca bani.
Foarte interesant. Cred că este pentru prima dată când Constantinescu recunoaşte, indirect, care era starea economiei româneşti după înţeleapta guvernare a CDR-PD, venită împreună cu el la putere. Diferenţa semnificativă ( faţă de actualul preşedinte) o reprezintă relaţia personală pe care Constantinescu susţine că ar fi avut-o cu Chirac ( şi pe care nu ezită să o amintească ori de câte ori se iveşte ocazia) şi pe care ar fi folosit-o în interesul României. Mai exact solicitând preţul corect pentru poziţia adoptată de România în conflictul din fosta Iugoslavie.
Ceva mai înainte, în acelaşi interviu, Constantinescu face o afirmaţie care, mie personal, îmi pare şocantă. Am să citez:
Această teorie a neintervenţiei de sorginte stalinistă a stat la baza Războiului rece şi s-a prăbuşit în momentul în care popoarele au decis să lupte pentru libertate nesprijinite din afară.
Neintervenţia o „teorie” de sorginte stalinistă?! Asta da noutate! Deci Ceauşescu, în 1968, avea un comportament stalinist, atunci când refuză să trimită trupe, alături de Pactul de la Varşovia, pentru a înabuşi protestele din Cehoslovacia? Iar acest comportament „stalinist” a fost aplaudat de către Occident, care a continuat, bună vreme, să îi acorde o anume simpatie! Asta da noutate!
Îmi scapă logica fostului preşedinte, Constantinescu. Oricât de hidoasă a fost dictatura lui Ceauşescu, oricât de întunecaţi au fost anii în care acesta a condus ţara, gestul din 1968 nu are nicio treabă cu stalinismul. Dimpotrivă! E una din acele întâmplări ale istoriei noastre cu care ne putem mândri. Chiar dacă numele celui care a scris acel moment de istorie este Nicolae Ceauşescu. Asta nu scuză şi nu anulează tot întunericul pe care ceauşismul l-a adus mai apoi. Dar acel gest, strict acel gest, n-a avut nicio legătură cu stalinismul. A fost o dovadă de curaj, de verticalitate. Lucru care le-a lipsit preşedinţilor democraţi ai României, după ’89, care la fiecare solicitare a noilor licurici „sări!”, s-au grăbit să întrebe: cât de sus? de câte ori?
Cred că şi aici sunt dator o menţiune: ar mai fi o excepţie şi după ’89. Nerecunoaşterea independenţei Kosovo, sub mandatul lui Traian Băsescu. Naiba să mă ia! Uite aşa găsesc ceva de lăudat, în acelaşi text, la Ceauşescu, dar şi la Băsescu!
Desigur, în calculul politicii externe, lucrurile sunt ceva mai complicate, jocul intereselor e mai presus de logica principiilor. Nu avem cum uita asta. Din nefericire, mai de fiecare dată sacrificăm principiile noastre, pentru interesele altora.
Deci am cedat spaţiul aerian în locul economiei. Proastă alegere, eu aş fi făcut invers. Bulgarii s-au ales cu licuriciul mediu (Germani) si vreo 10 ani de dezvoltare înaintea noastră în timp ce noi ne-am ales cu unul dispus să presteze pentru licurici doar că nu-l mai bagă nimeni în seamă.
Starea economiei româneşti după înţeleapta guvernare a CDR-PD depindea de rostogolirea datoriilor anterioare lor ajunnse la scadenta, ceea ce se va intampla si dupa Boc, doar ca la sume mai mari.
Prietene, dacă e să mă întrebi pe mine, Emil Constantinescu a pierdut o bună ocazie să tacă. De ce dracu’ trebuie să trăncănească vrute şi nevrute politicianul român? Crede că aşa rămâne în istorie?
E vechea problemă a lui E.C.: narcisismul.
Îmi pare rău că trebuie să contrazic un blogger pe care îl citesc îndeobște cu mare plăcere. Dincolo de o undă – posibilă – de narcisism, inevitabilă atunci cînd nu doar că ai curajul că candidezi la funcția supremă în stat, ci și talentul să o cîștigi, evocarea lui Jacques Chirac este inevitabilă într-o vreme în care oficialii statului român par să fi uitat ce datorii avem față de Franța. Dezastrul economic pe care CDR l-a moștenit odată cu cîștigarea alegerilor în 1996 se datora în întregime guvernelor FSN/FDSN/PSD + PRM, PSM, PUNR anterioare, care au combinat stagnarea și refuzul reformelor în economie cu contractarea iresposabilă de datorii cu scadențe convergente. Politica guvernelor de coaliție din 1996-1999 – nu e rostul meu aici să o calific – a avut drept rezultat creșterea economică din 2000, precum și faptul că, deși a avut de plătit enorm în exterior, România nu a intrat în încetare de plăți.
Cît privește tema „neamestecului în treburile interne”, e foarte adevărat că, fiind un principiu esențial al statelor naționale, fără excepție, el a fost instrumentalizat și de Stalin cînd refuza orice aluzie la drepturile omului, și de Ceaușescu în situații similare. Că același Ceaușescu a invocat același principiu cînd nu a participat la reprimarea Primăverii pragheze (se pare că nici nu-l poftise nimeni, cam ca pe Băsescu la summit-ul de la paris cînd s-a rățoit la Sarkozy) nu face principiul mai simpatic, și nici renunțarea la acest principiu mai puțin riscantă și uneori chiar dubioasă.
Stima pe care vă o port nu mă împiedică să fiu într-un uşor dezacord cu dumneavoastră, acolo unde se întâmplă ca acest dezacord să existe.
În privinţă moştenirii de care a avut parte CDR sunt de acord cu dvs. Asta nu anulează nicicum gafele şi (să îmi îngăduiţi să le numesc astfel!) prostiile succesivelor guverne CDR. Nu moştenirea guvernelor anterioare este vinovată de faptul că CDR nu a găsit, la acea vreme, premieri mai buni decât Victor Ciorbea sau Radu Vasile.
Că relansarea economică a început încă din anul 2000, încă din timpul mandatului de premier al lui Isărescu, este un adevăr. Am spus mereu asta: bazele creşterii economice ulterioare, de pe timpul guvernării Năstase, s-au pus atunci.
La fel de drept este că preşedintele Constantinescu a ştiut să construiască o relaţie specială cu Franţa. Nu cred, totuşi, că avem datorii speciale faţă de Franţa. Ştiţi, mai bine decât bine, că pentru prietenia Franţei, la vremea respectivă, ni s-a sugerat şi un preţ . Pe care nu am ezitat să-l plătim. Nu vreau să intru în detalii.
În fine, în privinţa prinicipiului neamestecului în treburile interne, ca în cazul oricărui principiu, simplul fapt că acesta a fost invocat ( din motive mai puţin oneste) şi de către Stalin, nu face acel principiu stalinist. Desigur, limitele suveranităţii nu încetează să constituie un subiect în lumea contemporană.
Mă tem că de cele mai multe ori principiile ( indiferent cum vom socoti potrivit să le etichetăm) devin doar volatile pretexte, politica actuală fiind subsumată unor interese imediate care au prea puţin de a face cu principiile ori valorile înalte. Din această perspectivă, probabil, preşedintele Constantinescu a dovedit o înţelegere superioară a resorturilor reale care mişcă atât de complicatul mecanism al politicii globale. Iar pragmatismul de care a dat dovadă, în câteva momente anume, merită lăudat.
Vă mulţumesc pentru comentariu, mă onorează. Şi vă asigur, pe mai departe, de toată preţuirea mea.
Da ca atunci l-a invins sistemul , acum l-a pus sa vorbeasca .
Daca atunci l-a invins sistemul , acum l-a pus sa vorbeasca .
imi pare rau , my bad , am crezut ca nu s-a dus comentariul! Le puteti sterge …
Nu doar Emil Constantinescu, ci si Zoe Petre a pierdut o bună ocazie de a tăcea. Am și văzut, am și simțit efectele guvernării celor 15.000 de specialisti, in urma contractului de 200 de zile. Si chiar nu-mi dau seama care e diferenta din punct de vedere al competentei între Emil Boc și Victor Ciorbea. Iar Zoe Petre, inainte de a apărea la toate tocșourile pentru a critica actuala putere, ar trebui să-și amintească faptul că a fost consiliera lui Emil Constantinescu. Cel care a declarat că el a luat decizia să nu fie arestat Traian Băsescu. Un consilier adevărat l-ar fi sfătuit să nu intervină… Iar unii din actualii miniștri sunt foștii ocrotiți ai regimului celor 15.000 de specialiști, între care era și Zoe Petre…
Bre, Arsuliciule… nici te contrazic, nici nu-ţi dau dreptate. Zic doar că există şi oameni pentru care am un enorm respect. Iar doamna Zoe Petre se numără printre aceştia.
Nu sunt de acord cu aprecierea ta privind gestul băsescului de a nu sprijini independenta Kosovo-ului. Acolo treburile sunt complicate, albanezi au cel puțin același drept să-l stăpânească cât au și sârbii, au fost primii – lucru de care noi de prevalam în discuția cu Ardealul, au fost mai mulți decât sârbii, lucru de care noi ne prevalăm în discuția cu Ardealul și doar par mai puțin civilizați decât sârbii – lucru de care ungurii se prevalează în discuția despre Ardeal. Dar, dincolo de modul în care apreciem situația, întreb altceva: ce a primit băsescul la schimb? Sârbii se comportă ca niște animale cu românii de acolo, cum s-au purtat și cu albanezii și cu restul, că nu s-au spart exclusiv artificial în ţâşpe și alte avantaje pe care le-ar fi putut obține sunt cel puţin ascunse privirii – şi cred că și gândului.
Legat de idea ta de la sfirstit despre sacrificarea principiilor noastre pentru interesele altoira: nu doar principii sacrificam ci si interese. Dar asta intra intr-o logica a noii ordini (sau dezordini) mondiale, in care Romania nu este sacrificata ritualic, ci doar sacrificata ca multe alte tari-colonii, insa si cu aportul zelosilor nostri lideri politici. Ne-am trezit tirziu din halucinatia cu integrarea europeana si apartenenta la NATO, dupa ce le-am dat tot, chiar si ce nu ne-au cerut: constiintele romanesti.
In ce il priveste pe Emil Constantinescu, din cite inteleg, a declarat ca a fost victima a Securitatii, sau ma rog, a aparatului care nu l-a lasat sa implementeze reformele ce le-a vrut. Poti sa intelegi un astfel de punct de vedere, daca exista insa si suportul argumentativ. Pur declarativ, si Basescu e impiedicat de sticla de whiskey, desi asta aflam de la WikiLeaks. Dar Basescu pare intr-adevar sprijinit de tot felul de servicii, mai ales ale Licuriciului, care si-a instalat puishorii si in Romania.
Aa … mi-ati aminiti de Emil zis si „Fara epurare politica” !
Eu unul tocmai pentru contrariul l-am votat.