În prima zi de Paşte, pe la ora prânzului primesc vestea morţii unui prieten. Nu e nicio urmă de cinism dacă am spun că era o veste aşteptată. Cu câteva zile în urmă avusese un accident îngrozitor, iar medicii nu-i dădeau şanse de supravieţuire. Atunci, când am aflat despre accident, mi-am consumat tristeţea. Zilele care au urmat au fost doar tăcută aşteptare. Rea aşteptare. Nu m-am numărat niciodată printre cei care se agaţă de iluzia unui posibil miracol. Poate pentru că îmi lipseşte credinţă, poate pentru că bruma de credinţă care există are picioarele adânc înfipte în humă. Dar mai ales pentru că, în viaţa de până acum, am văzut atâtea minuni neîntâmplându-se şi niciuna petrecându-se.
Cel care îmi dă vestea la telefon, o cunoştinţă comună, are vocea insuficient de bine dresată. Se străduieşte să fie solemn, e conştient că tristeţea nu-i iese. Nu prin telefon. Faţă în faţă e altceva, o mai rezolvi din mimică, dar la telefon e greu, aşa că a luat o voce solemnă. Ezitantă. E şi o urmă de triumf în ea. Tipul acela de satisfacţie neroadă pe care îl au unii atunci când se ştiu aducători ai unei veşti importante. Simte nevoia să adauge ceva. Îi pare lui că dacă adaugă prostia asta e ca şi cum livrează o de prisos consolare, reuşind astfel să treacă şi drept priceput în cele veşnice:
– Îţi dai seama, dom’le? A murit chiar de înviere! Merge direct în rai! Zi şi tu dacă asta nu e o minune!
Întârzii puţin cu răspunsul. E mai bine să îmi cântăresc cuvântul. Primul care îmi venise în minte e nepotrivit şi cu vestea, şi cu ziua. Îi ghicesc expresia satisfăcută care va fi atârnând acum de chipu-i tălâmb. Ce observaţie grozavă a făcut el! Îi răspund, cu voce atent strunită:
-Nu e nicio minune. Minune era dacă ieşea din comă şi supravieţuia.
În minte adaug: eşti un bou. Şi îmi cert mintea pentru asta. Nu ştiu cum să închei. Nu-mi dau seama dacă, în contextul ăsta, Hristos a înviat! mai e o formulă de salut potrivită. Închid pur şi simplu.
***
Văduva prietenului meu e înconjurată de babe. Pricepute la datini, colive şi alte cele. Sunt gălăgioase, insistente, greu de suportat. Nu am ştiut niciodată ce să spun în astfel de momente. Reputaţia de neserios, de farseur, nu mă ajută. O îmbrăţişez în tăcere. Nu-i foloseşte nimic din ce i-aş putea spune. Nu-mi foloseşte nimic din ce mi-ar putea răspunde. O babă se apropie. O ia de mână, îi strânge mâna şi oftează adânc. Câteva clipe gândesc că, asemeni mie, îi va da tăcută consolare, singura potrivită. Doar câteva clipite, apoi baba deschide pliscul şi croncăne:
-Lasă, fata mamii! Zi merci că a murit acu’, că dacă murea în post, tare te chinuiai cu pomana, că e greu să faci pomană fără dulce… Şi nici nu mai cumperi multe, că ai de toate, de la Paşte.
Cât de mare îmi e păcatul, dacă m-am trezit înjurând, în ziua de Paşte?
***
La televizor. Paştele la români. La grătare pe maidane. Imbecili fericiţi:
– … neşte mici, o berică, aşa cum trebe… că e Paştele şi ne simţim bine…
Prin iarbă munţi de gunoaie. Reporteriţa juisează. În dulcele stil tălâmb explică, turuit, că românii ştiu să sărbătorească. În spatele ei unii dau cu piciorul în minge. Nişte pici se bagă în cadru şi se strâmbă la cameră. Duduia îi dă cu dixtracţia şi simţitul bine. Camera se mută spre un şezlong: un moş în chiloţi şi maieu. Nişte gratargii fericiţi. Apoi nelipsitul mini-interviu, cu întrebări fundamentale, cărora poporul român trebuie să le afle răspunsul:
– Vă simţiţi bine?
Omul în trening învârte micii pe grătar. Are tricoul suflecat deasupra buricului, să poată respira şi burdihanul:
-Normal, petrecem şi noi… Un grătărel, nişte bere, ca oamenii, cum e tradiţia la români… Avem mici, cârnaţi… Berea e rece. Petrecem şi noi că de-aia e Paştele.
– Ouă roşii aveţi?
-Acilea nu, da’ avem acasă.
Pajiştea pe care petrec cuvioşii se află în apropierea unei mânăstiri.
***
La întoarcerea din obligatoria vizită la rude, opresc la benzinărie. Lovesc rezervorul cu câţiva stropi de benzină, scumpă ca Busuioaca de Bohotin. Merg la casă să plătesc. Întind banii, îmi dă bonul, mulţumesc. Salut şi vreau să plec:
-Hristos a înviat!
Casieriţa îmi zâmbeşte sictirit şi mă întreabă:
-Nu vreţi să încercaţi şi o napolitană X?
***
Din nou la televizor. Ştiri sportive. Excedat de importanţa veştii pe care o anunţă, crainicul explică: dinamoviştii si steliştii nu vor putea sărbători Paştele, aflându-se în cantonament, înaintea marelui meci de mâine. Vor avea voie doar câte o felie de cozonac. etc. etc.
De fapt ce sărbătorim noi de Paşte? Nu ştiaţi? Ziua sucului gastric! Nu credeţi? Ascultaţi un minut. Auziţi sirena ambulanţei? Unde credeţi că se grăbeşte?
I-a surâs şi prietenului dumneavoastră, poate, Iamblih şi a plecat, de-a stânga unui alt părinte Dimitrie, înspre un rai incert şi un iad aproximativ …
Restul, cele de prin Republica Mioritică, sunt lipsite de importanţă, cum au mai fost şi o cum, din păcate, o să mai fie …
🙂
Cred că ţi-a plăcut tare povestea aceea, Dorule.
Simte ceea ce simţi şi apoi…. lasă să treacă….!
Nunta, moartea şi botezul sunt cele trei evenimente la care categoria pe care o numiţi generic „babe” dă un recital de imbecilitate cum rar ţi-e dat să întâlneşti în alte ocazii. Cu justificarea „aşa e obiceiul”, „aşa e creştineşte” se petrec nişte lucruri care transformă aceste întâmplări în ceva insuportabil. Cel puţin pentru mine.
Suntem un popor evlavios… Ținem toate sărbătorile religioase cu mult fast, cu mâncare și (mai ales) cu băutură. Dar mântuirea ne-o aduce nu Isus, nu credința, nu Biblia, și … colebilul și serviciul 112 🙁
Suntem un popor vesel, petrecaret. Pastele, in preajma mea, s-a celebrat cu artificii.
[…] Mordechai, despre cum intepretează babele moartea. […]
Din păcate suntem un popor de superstițioți ,mai mult decât de oameni cu adevărat creștini…botezurile, nunțile, înmormantarile și toate evenimentele în care ne adunăm oameni + un popă nu prea au de a face cu ce scrie în Biblie, ci 99% cu ce ‘trebuie’ sau e rânduit…
Şi totuşi, cine ţi-a dat vestea avea dreptate: e minunat să mori la Înviere. Probabil că nu era minune dacă îşi revenea. Dacă ar fi fost, fii sigur că Dumnezeu o făcea.
Îmi pare rău pentru tine că ţi-ai pierdut un prieten şi pentru ai lui, că l-au pierdut. Dar pentru el îmi pare bine.
Şi să ştii că minuni se petrec. Tot timpul. E o minune însuşi faptul că poporul ăsta mai există. 😐
Ai şi n-ai dreptate Roxana. E o minune că teritoriul ăsta mai e locuit. Aici ai dreptate. N-ai dreptate cînd zici că lucuitorii ăstui teritoriu formează un popor!
Banzai!
Ăia care „strigă” ca mine în faţa morţii, formează un popor!
Mordechai, as vrea sa gasesc cuvinte care sa iti aline tristetea pierderii tragice a unui prieten. Dar cum nu te cunosc si „la telefon” nu-mi place sa vorbesc, am sa ma leg si eu de ce stiu sigur: pierderea cuiva drag ne aduce durerea „lipsei lor absolute”. Si alaturi de durerea asta, e gindul propriei mortalitati.
Dumnezeu sa-l ierte pe prietenul tau si sa-i dea putere vaduvei si rudelor lui.
PS Minuni exista. Am fost si eu binecuvintata cu vreo cinci in viata mea.
Eu cred ca lumea care respecta traditiile cu cozonaci si pasca, cu miel si oua rosii, cu casa curata luna, prosoape brodite si in tesut, cu farfurii de lut pictate de mina pe mese puse in case simple si familii adunate sa multumeasca pios pentru binefaceri, INCA MAI EXISTA in Romania; doar ca nu e la vedere cum sint burtosii cu mici si bere rece.
Voi, prieteni, ați observat că suntem probabil singura nație care au făcut din Paște și Cristos înjurături? Asta spune multe…
Pierderea unei persoane apropiate este dureroasă indiferent în ce moment se întamplă. Este cinic să se spună că ,,e minunat să mori la Inviere”. Ştiu, se crede că atunci porţile Raiului sunt deschise. Dar oare aşa este? Eu sunt de părere că trebuie să încercăm să fim fericiţi AICI, pentru că de DINCOLO nu s-a întors nimeni să ne spună cât de bine este .
Intreb si eu, ca unul caruia ii place sa manance un gratar din cand in cand : toti romanii care ies la un gratar sunt imbecili? Eventual fericiti?