Cu ceva ani în urmă – îndeajuns de mulţi ca să nu mai trebuiască număraţi- un amic se amuza repetând sistematic o farsă nu teribil de inteligentă, dar îndeajuns de stupidă pentru a-i confecţiona lui pardesiu de bună dispoziţie pentru zile cu exces de gri. Omul era, niciun secret, cam într-o ureche. Lucru care nu s-a schimbat nici până azi.
Pe scurt, bancul berbecului era aşa: intra într-o farmacie şi cu o mină serioasă, voce gravă, afectată, cerea un medicament imaginar, o trăzneală cu nume născocit, dar îndeajuns de sonor şi complicat ca să pară medicament. Să spunem… berbitagenirozol. Cam ăsta era tot scenariul. Întotdeauna farmacista mărturisea că nu auzise de „medicamentul” cu pricina. Perplexitatea inocentei victime a amicului meu se prelungea în întrebări adresate colegei, consultări de anuare şi aşa mai departe. Aproape de fiecare dată farmacista solicita un indiciu suplimentar:
– Pentru ce afecţiune este medicamentul ?
Aici urma un spectacol grotesc. Amicul începea să mimeze o stânjeneală tâmpă, să bâlbâie explicaţii incoerente, tot felul de prostii care ar fi trebuit să dea de înţeles farmacistei că e vorba de o problema intimă ( de natură imprecizabilă) despre care s-ar sfii să vorbească în public. N-am găsit niciodată nimic amuzant în prostia asta. N-am priceput de ce bunăvoinţa unor oameni care se arată dispuşi să te ajute, deşi tu eşti un farseur tâmpit, e o sursă de amuzament. Pentru asta, desigur, de vină e doar deficitul meu de umor. ( Boală de care sufăr şi azi! Nici azi nu reuşesc să îmi storc nici măcar un zâmbet la mizeriile difuzate de Prima Tv, care ar trebui să treacă drept comedie.)
A existat şi o situaţie în care farsa s-a încheiat cu adevărat interesant – după gustul meu. Întâmplător îl însoţeam pe amic ( nu pentru a asista la tâmpenia de farsă, ci din alte motive care nu au legătura cu istoria asta). Victima ţintită de această dată era un farmacist în vârstă, un moşulică pe care amicul se grăbea să îl socotească deja o pradă uşoară. Scenariul s-a repetat ca întotdeauna: a intrat, s-a aşezat la rând, şi-a luat poza afectată, iar când i-a venit rândul, cu vocea aceea cavernoasă a cerut:
-… un flacon de berbitagenirozol ( am convenit să-i spunem aşa, da?), vă rog.
Momentul de năuceală al farmacistului a durat doar o clipită. L-a măsurat din cap până în picioare pe amic, a mustăcit, apoi mimând o gravitatea comparabilă cu a acestuia a întrebat:
-Reţetă aveţi?
Am izbucnit în râs. Şi am râs cu poftă. Şi am râs. Amicul devenise din farseur victimă. Iar postura nu-l aranja nicicum. A ieşit aproape în fuga din farmacie, gonit de penibilul situaţiei. Eu nu mă opream din râs. Bătrânul farmacist mi-a clipit a poznă şi a mormăit:
– Mda. Presupun că nu. Următorul, vă rog?
Asta e istoria. O amintire şi atât. Nu are nicio legătură cu noile referendumuri pregătite în an electoral de domnul Băsescu. Ori cu noile sale promisiuni.
[…] această postare:Berbitagenirozol,mi-am adus aminte de pățania unui coleg de la servici.Mie îmi place să beau ceai,de coada […]
😀
Asta-i aproape ca-n bancul ăla cu beţivul care-i cerea insistent o bere farmacistului pînă cînd farmacistul enervat i-a propus beţivului să facă schimb de locuri.
– „o bere!” – „hîc… aaaveţi rreţetă?”
Banzai!
Inteligenta batraneasca vs. smecherie infantila – scor : 1 – 0 !!! 😛
„Moşulică” farmacistul este sprinten la minte. Are si cunostinte aprofundate de psihologie. Sa ne traiasca !
Omule, cand te mai viziteaza geniul, ceea ce se vede treaba ca este improbabil de des, da-i, dom’le si adresele catorva editorialisti si comentatori din presa romana. Poate se mai imbunatateste situatia si pe acolo!
E frumoasă rememorarea. Mizantropică şi plină de grele subînţelesuri. Evident că nu are nici o legătură cu (h)apariţiile cetăţeanului Traian. De Berbitagenirozol nu are nevoie pentru că prin decembrie 2009 (seim piccer) a ciupit, hăhăind şi ciuruind, un teanc de reţete pe care i le completează, de la plecarea caraghiosului ăla cu Albă ca Zăpada, blajinul Valerică, soţul soţiei sale.
„La alte farmacii nu mi s-a cerut reteta pentru berbitagenirozol”
Daca esti farseur trebuie sa fi tare pe picioare.
O „amintire” care sapă!
Farmacistul a gandit ca ori nu a auzit el bine, ori omul nu a pronuntat corect. Reteta era un plus de siguranta pentru a servi clientul ca la carte. Bineinteles ca varsta si experienta au determinat reactia potrivita. Nici mie nu-mi plac glumele proaste. Oamenii care fac acest tip de glume ca si aceia carora le plac, au o nevoie maladiva de atentie si nu stiu sa o capteze altfel. Desi nu le gust glumele, nici nu pot rade de ei…
[…] picioarele când mai scrii texte cu Băsescu, Udrea, Boc şi alţi idioţi, în loc să scrii texte de-astea. Concurs: câştigă un […]
Cica un cuplu de francezi nu avea copii si merge la un renumit medic american. Astia nu stiau engleza deloc, americanul deloc franceza, se inteleg doar prin semne. Doftorul ii pune pe cei doi sa faca sex, pentru a vedea daca e ceva in neregula. Dupa 10 secunde ii opreste si se pune pe scris o reteta, le-o da si le arata usa. Pleaca frantujii cu reteta in mana, ajung acasa si incep sa ceara medicamentul prin farmacii. Ei citisera reteta si cereau „triteoterheulle” pronuntat cu accent francez. Medicamentul nu exista, nimeni nu auzise de el. Pana la urma dau de un farmacist care le cere reteta si citeste el insusi ce era scris. Dupa vreo cateva secunde zambeste fericit si le spune: ati citit gresit, se citeste „try the other hole”.
Am incercat odata sa-i fac cunoscuta si (nu mai putin) stupida faza cu „Stii ce-a zis vulpea la arici?” „???” „Du-te-n p… mea d-aici!” unui amic. Raspunsul sau foarte demn la minunata mea intrebare-capcana a fost „AriciULUI”, fapt care m-a obligat sa il injur diferit, serios, inexplicabil si fara rima pe perplexul amic.