Prima zi după sfârşitul lumii

Periodic câte un căpiat intră pe chat cu Dumnezeu. Şi după schimbul elementar de politeţuri, în dulcele grai al chatiştilor cu neuron aflat în depresie provocată de singurătăte…

– Sal. CF?

– bn.u?

… se trece la discuţii serioase. Apocalipsă, mântuire, numere câştigătoare la loterie. Dacă eşti muzician, nu importă că o viaţă întreagă ai prestat la festivalul berii, zilele oraşului şi balul bobocilor, tot îţi doreşti să scoţi şi tu un album cu o orchestră simfonică în spate. Dacă eşti scriitor, sigur te roade la buric ambiţia de a naşte şi tu o carte groasă, dacă se poate şi bună, precum Karamazovii lui Dostoievski. Dacă eşti critic, fără îndoială te încearcă ambiţia de a secreta şi tu un tom gros cât cărămida de BCA, ca să-i dai cu tifla lui Călinescu. În fine, dacă eşti fotbalist visezi la finala Champions League etc. etc. Ambiţii tâmpite care pot funcţiona foarte bine aşa cum funcţionează pentru măgar morcovul atârnat cu o sfoară de băţ. Dar dacă eşti popă, mai cu seamă trăitor în hamburgărie, musai să ai o revelaţie, un videochat privat cu Dumnezeu.

Uite aşa se face că periodic, câte un dobitoc, se trezeşte zbierând despre sfârşitul lumii. Şi nu mă refer doar la boschetonauţii care o freacă prin faţa mall-ului atârnaţi de vreo pancartă prin care vestesc că vine vărul lu’ E. T. cu apocalipsa.  Aşa s-a întâmplat şi de data aceasta: ca să umfle puţin cutia milelor, un dobitoc, al cărui nume nu văd de ce ar interesa, s-a trezit behăind despre sfârşitul lumii. Ştia şi ora exactă. Fireşte, la ora anunţată s-a întâmplat un singur lucru: nea Stere s-a băşit în somn. Din maţele lui nea Stere, cu siguranţă, nu curge miros de odicolon, dar ar fi o exagerare să gândim că pârţul sterian poate aduce apocalipsa.

Lumea nu s-a sfârşit. Continuă să existe. Continuă să fie de tot căcatul ca şi până acum. Pastorul chatist e bine-merci şi probabil îi dă buzz-uri pe mess lui Dumnezeu ca să se plângă de nerespectarea promisiunii. Televiziunile şi-au făcut norma de azvârlit rahat în ventilator, aşa că acum caută alt rahat, alt ventilator. Urmează marele cutremur, asteroidul, epidemia de pistrui şi invazia extraterestră. Nici cu 2k n-a ieşit prea bine.

Staţi liniştiţi. Sfârşitul lumii vine oricum. N-o să fie într-o sâmbătă, la ora H, poate. Dar se apropie. Încet, încet, va veni şi ziua aia, ziua când vom crăpa cu toţii, striviţi de propria prostie.

***

Pe lângă sfârşitul lumii, un alt subiect a umplut 16:9 televizoarele: interzicerea, cenzurarea unei piese de teatru! Ce oroare! Ce scandal! Subiectul vă e arhi-cunoscut deja, presupun. O duduie, şefă la un fel de cămin cultural, nu i-a mai lăsat pe nişte bezmetici să se producă pe scena căminului cultural. Cucoana se declară oripilată de vulgaritatea reprezentaţiei, „cenzuraţii” zbiară că sunt persecutaţi politic.

Foarte probabil cucoana s-a căcat pe ea de frică. Titlul e căutat, confecţionat tocmai pentru a naşte scandal, pentru a produce panaramă. Autorul, care îmi e necunoscut şi pe care îndrăznesc să-l măsor doar din prestaţiile televizate, e un sfertodoct dornic de afirmare. N-am văzut „spectacolul”. Nu am nici cel mai mic îndemn să văd chestia aia. Scurtele extrase prezentate de televiziuni îmi sunt suficiente. Zbierăte de mahala şi răgete cretine cu ambiţia de „satiră politică”. În buna tradiţie „Trăzniţi în NATO”.

Cum trăim vremuri interesante, şefa căminului cultural s-a spăriet de titlul aducător de bocluc şi i-a evacuat pe circari. Ăia s-au dat persecutaţi politici, pen’ că titlul panaramei lor comite o satiră de taximetrist a adresa clasei politice. Gata scandalul! Băsescu, fire liberală şi iubitoare de artă s-a grăbit să dea nişte toleranţă la sticlă şi i-a poftit pe mahalagii să îşi ţină panarama la Cotroceni- cum nu se poate mai potrivit.

Să fim serioşi! Cenzura există! Dar nu în tot circul ăsta, inventat de nişte zevzeci dornici de publicitate. Există o seamă de dramaturgi serioşi care nu-şi pot vedea piesele puse în scenă. Există nenumărate trupe de teatru care se luptă cu dificultăţi serioase. Mulţi scriitori importanţi ai literaturii române au dificultăţi majore în rânduirea traiului zilnic şi mai ales în tipărirea propriei opere. Cenzura există, dar e una mult mai dură, mult mai severă: o necruţătoare cenzură econimică şi o sistematică cenzură impusă de cultura prostului gust care devine tot mai răspândită, tot mai promovată, tot mai zgomotoasă. Acolo e adevărata cenzură.

Există actori, muzicieni, scriitori, cu adevărat înzestraţi, cu adevărat devotaţi artei lor, care nu au nici ştiinţa, nici dorinţa de a născoci un scandal aducător de grabnică notorietate. Din truda şi cuminţenia lor, din neîncetata lor luptă cu lipsurile şi neodihna visării lor, se alcătuieşte cultura română. Nu din balele şi răgetele mahalagiilor. Compătimirea în exces a acestora din urmă, duce într-un nedrept derizoriu discuţia despre adevărata cenzură. Discuţia aceea cu adevărat importantă.

***

Văd la buletinele de ştiri străzile Craiovei inundate de suporterii Universităţii. Puhoi de oameni! De mult nu am mai văzut atâţia români în stradă. N-am fost foarte atent şi n-am înţeles prea bine care-i pricina revoltei lor, dar presupun că are a face cu retrogradarea Universităţii. Nu găsesc deloc de condamnat, nici de dispreţuit năduful lor. Dar nici nu am cum să nu mă gândesc ca n-a ieşit nimeni în stradă când alegerile prezidenţiale au fost fraudate, când s-a ratat aderarea la spaţiul Schengen. Iar cei puţini ieşiţi la tăierea lefurilor şi creşterea birurilor hlizeau în danţul pinguinului.

Asta ar trebui să fie o învăţătură utilă pentru arendaşii politichiei. Se vede treaba că atât de des pomenita agendă a cetăţeanului e scrisă cu alt pix decât cel lustruit al politicianului. Mizerie şi corupţie există şi în fotbal. La fel de multă ca şi în politică, dar dacă nişte oameni ies în stradă de dragul culorilor echipei este pentru că se regăsesc, cred, respectă acele culori. Iar sforarii politichiei ar trebui să se ruşineze că alte trei culori, mult mai de preţ, cu greu mai găsesc apărători.