De la Bookfest (2)

Odată împlinit ritualul de trecere ( prin fum de grătar) eram pregătit de intrarea în spaţiul unde se întâmpla Târgul de carte. Înăuntru… ca la Moşi. Gălăgie, freamăt, îmbulzeală, năduşeală. Nimic nu poate sta în calea românilor dornici de cultură la preţ de chilipir. Atmosfera sonoră e una de bâlci. Fiecare stand pare dotat cu un set de difuzoare, fiecare set de difuzoare e dotat cu câte un microfon, iar fiecare microfon are atârnat de el un ciopor de vorbitori. Sau vorbăreţi. Şi absolut toţi au de prezentat câte o carte genială. La câte standuri o avea Shakespeare lansare, simultan?

Doi puşti se uită într-o dungă la mine. Mă uit şi eu la ei cu privirea „careitreababă?” nr. 3. Unul dintre ei vine spre mine cu faţa numai zâmbet, îmi întinde mâna şi zice:

– Rabi, faci o poză şi cu noi?

Hopa!

– Bre, mă confundaţi…

– Nu eşti Mordechai?

Asta e. Stau la poză şi promit să scriu ceva şi despre ei. Gata. Am scris.

Apoi mă îndrept spre standul Tritonic unde, la 16:30, aveam a spune, la rugămintea Luciei, câteva cuvinte despre cartea lui H. Salem, Cercul Virtuos. Localizez obiectivul şi o rog pe una din doamnele aflate la stand să îmi găzduiască rucsacul, undeva în spatele rafturilor pline ochi cu cărţi. Între timp ajunge şi Lucia şi ne urnim spre una din terasele despre care v-am vorbit în episodul anterior, la cafea, tutun şi oleacă de taifas.

Ce am tăifăsuit împreună cu Lucia şi Mădălina e lipsit de importanţă. Cu zece minute înainte de momentul la care era programată lansarea cărţii lui Harry ne îndreptăm spre locul faptei. Locul unde aveam să împlinesc marea ispravă.

În vreme ce Lucia saluta niscaiva prieteni eu mă strecor binişor să îmi recuperez rucsacul. Mă sprijin de unul din rafturi mă aplec şi… prăpăd! Raftul se prăbuşeşte cu cărţi cu tot. Conform principiului dominoului, antrenează în cădere celelalte corpuri de bibliotecă. În câteva secunde tot standul editurii Tritonic e la pământ, ca după cutremur. Prăpăd. Nu ştiu cum arăta Fukushima după cutremur, dar nici aici nu era puţin lucru. Îmi iau rucsacul dintre dărâmături şi mă duc fudul nevoie mare spre Lucia, Bujor Nedelcovici, Adi Voicu, Renata şi restul prietenilor care contemplau întru perplexitate măreaţa-mi operă.

Mă puteţi crede: nu există PR mai bun ca dezastrul. Lumea venea buluc să admire, să fotografieze opera mea cea mai de seamă. Vă imaginaţi cât de fudul eram! Unul din puştii cu care mă fotografiasem mai devreme mă întreabă:

– Rabi, pe bune, tu ai făcut asta?

– Îhî!

– Respect, frate! strigă ăia doi şi dau să bată palma cu mine.

„Uite, dom’le, cum sun singur blogger poate dărâma o întreagă bibliotecă” , ” cultura română e atât de fragilă că poate fi demolată de un singur om”, „literatura română e la pământ”. etc. etc. etc. etc. Cam ăsta era tipul de spirite cu care se simţea dator orice trecător pe la standul Tritonic.

Evident, după grozava-mi realizare, lansarea cărţii a suferit o uşoară amânare. Când, în cele din urmă, s-a putut petrece, n-am mai fost în stare să spun prea multe şi nici grozav de inspirat n-am mai fost. Bogdan Hrib privea cu durere spre ceea ce fusese până atunci standul editurii sale, atunci când mi-a dat cuvântul. Cu o fudulie care nu-şi avea rostul am zis:

– Văd că e pe cale să îmi fie trecut cu vederea un merit pe care ţin să mi-l asum. Rafturile alea de mine au fost dărâmate. După lansare vă aştept pentru autografe la standul IKEA.

Despre cartea lui Harry nu cred că am reuşit să mai leg un discurs coerent, dar profit de ocazie pentru a vă recomanda cartea. Chiar e o cartea plină de umor. Un umor din soiul acela rar, tot mai greu de găsit astăzi.

Despre ce a urmat, mai vorbim in episoadele viitoare. Mai adaug două poze. Şi nu, nu sunt poze cu dezastrul comis de mine. N-am avut nesimţirea de a mai şi fotografia ce făcusem acolo.