Clubul iubitorilor de artă

Domnul Rânză îngheţase. Mai exact îngheţase „completamente”. Bătea pasul pe loc tremurând în pardesiul subţire, încercând să se încălzească. Se chinuia să formeze rotocoale din aburii respiraţiei, ţopăind de zor pentru a-şi ţine sângele în mişcare şi îngânând un cântec porcos.

-Vreme de rahat! Burniţa mă-sii!

Era cătrănit domnul Rânză. Îşi cercetă ceasul. 7:50. Venise mai devreme. Mai bine vii mai devreme decât să laşi omul să te aştepte. Asta era regula de la care domnul Rânză nu făcea derogare. Completamente. Era mai tânăr şi mai nou în politică aşa că punea mare preţ pe punctualitate. Iar acum stătea singur în faţa porţii şi bătea mărunt din picioare dârdâind şi înjurând reaua organizare a meteorologiei, dar şi pe „porcii ăia bătrâni” care se lăsau atât aşteptaţi.

„Porcii ăia bătrâni” erau, ca şi dânsul, consilieri judeţeni. Fruntaşi de partide şi lumină a judeţului.Iar poarta era a domnului Glodea, preşedintele Consiliului judeţean. Domnul Glodea tocmai îşi descoperise recent vocaţia de iubitor al artelor şi îi poftise în seara aceasta pe şefii principalelor partide reprezentate în Consiliul Judeţean pentru a admira cea mai recentă achiziţie a domniei sale. Iar invitaţiile domnului Glodea nu puteau fi refuzate. Cu atât mai mult cu cât noua achiziţie era una care avea să facă să „vuiască judeţul” şi „să bage boala în ăia de la Bucureşti” , dacă e să judecăm după spusele noului îndrăgostit de artele plastice.

7:55. Rânză se plictisese să-şi tot ţuguie buzele încercând să construiască rotocoale din aburii respiraţiei. Continua să ţopăie cu osârdie, sărind când şi când deoparte, la trecerea vreunei maşini care pleznea cu roţile balta de pe marginea drumului împroşcând cu apă murdară. Rămase privind spre casa familiei Glodea. O măgăoaie ascunsă în spatele unui gard de fier forja vopsit în negru, pe care odihneau, din loc în loc, doi lei auriţi, încârligaţi sub forma unui blazon. Din spatele porţii pornea o alee pietruită având de-a stânga şi de-a dreapta o grădină extrem de interesantă, în care popoare numeroase de pitici voios coloraţi străjuiau plante care de care mai curioase, lampadare japoneze închipuite din marmură şi nu din hârtie de orez –lucru totale nepotrivit cu specificul climatic al judeţului. Casa în sinse era cu adevărat impunătoare: largă la bază, la primul nivel, subţiindu-se spre vârf pâna la cel de al treilea etaj,  care arăta mai degrabă ca un minaret răsărit acolo decât ca un etaj propriu-zis. Dacă parterul era în întregime îmbrăcat în marmură, cel de al doilea era înveselit de o spectaculoasă tencuială portocalie, la care doar închiderea balcoanelor mai era din marmură, pentru ca la ultimele două etaje acestea să se revină la fierul forjat vopsit în negru şi îmbodobit cu cei doi lei auriţi, incârligaţi.Ramele albe ale ferestrelor termopan se asortau minunat cu albul scărilor de marmură şi al parterului, contrastând, în acelaşi timp, spectaculor cu verdele viu al acoperişului pe care înfloreau ca nişte lotuşi gigantici mai multe antene de satelit.

Rânză repezi o flegmă scurtă spre băltoaca de la picioare, cu un oftat: „’tu-ţi muma-n cur de borfaş! Deh, de douăj’ de ani tot pe funcţii… cred şi eu. Tu gip, nevastă-ta gip…” înjura privind spre cele două maşini de teren parcat în împărăţia piticilor de grădină. O revărsare de apă rece îl trezi brusc din contemplaţie. O maşină luase din plin balta de lângă trotuar oferindu-i o subită şi nesolicitată răcorire.

-Bă! ’tu-ţi morţii mă-tii! Ia să-ţi iau eu numărul să te dau la Priponeală să vezi tu…- zbiera Rânză agitând cu furie pumnul spre şoferul atât de lipsit de respect faţă de un fruntaş al judeţului. Câteva zeci de metri mai în faţă maşina vinovată de crima de lezmajestate rămase înţepenită într-o groapă dibaci camuflată într-o băltoacă, spre enorma şi nedisimulata satisfacţie a domnului consilier Rânză.

-Unde-i apă e şi groapă, băi, boule! zbieră domnul Rânză graţiindu-l pe imprudentul şofer care fusese cât pe aci să-l cunoască pe intransigentul şi incoruptibilul şef al poliţiei judeţene, onorabilul domn Priponeală.

În vreme ce Rânză hlizea încântat de năduful şoferului care se chinuia să îşi urnească maşina din ditamai groapa, în faţa casei se opri o limuzină din care răsuna muzica veselă şi zvon de chef. Din ea se revărsară pe rând Burtea, Clonţea şi Colivă. Colegii domnului Rânză, onorabili şefi de partide şi consilieri judeţeni.

-Ce faci, muceo? îl interpelă jovial Burtea.

-Vă aşteptam, domnu’ Burtea. E opt şi cinci… nu era vorba că la opt? Domnul Glodea la opt ne aştepta…

-Hăhăhă! plezni Colivă aerul cu glasul său răguşit. Păi şi dacă Glodea a zis la opt, ce? Ţi-am zis că eşti puţoi şi că mai ai de învăţat. De aia aţi luat doişpre procente, amărâtule… Hăhăhă! Linguraru, ăla dinaintea ta ştia meserie, puiule… De-aia a ajuns senator. Hăhăhă!

-Bine, muceo, şi de ce n-ai intrat? se interesă Burtea.

-Păi nu aţi spus că la opt ne vedem aici? întrebă cu nemărginită candoare Rânză.

-Păi, da, bă! Da’ nu în faţa porţii! Şi pă ploaie! Hăhăhă! îl lămuri iute Colivă. Vai de mama lor, cum te-au pus aştia şef pe tine, bă ? Hai, zi sincer… eşti cu cipciripu’ la băieţi sau ai dilit-o pe vreuna de ştab de la Bucureşti? Ai pă vreunu’ la mână? Că încă nu te-am citit, da’ te citesc eu şi pă tine… Hăhăhă!

-Lasă-l, Florică, lasă-l, mă, că e tânăr şi e băiat de valoare! îi luă Clonţea apărarea. Învaţă şi el… că e băiat bun… Nu eşti, mă, băiat bun?

-Completamente!zbieră Rânză spre amuzamentul celor trei.

-Hai să intrăm dracu’ înăuntru… N-o să stăm ca melenii aici în ploaie. Aurel i-ai zis la şofer să ne aştepte? Că după ce terminăm  cu hipopotamu’ ne întoarcem, da? Se încălzeşte dracu’ şpriţu’ ăla.

-I-am zis, i-am zis.

Clonţea sună la interfon. După mai multe insistenţe poarta se deschise şi cei patru străbătură ţinutul piticilor de grădină, pornind spre casă.

-Mă, de ce dracu’ am venit noi la ăsta? Nu stăteam noi bine la cârciumă?întrebă Clonţea cu uşoară nemulţumire în glas.

-Şi-a luat hipopotamu’ nu ştiu ce tablou şi vrea să se dea mare… de ce! Ce întrebări pui şi tu!îl lămuri iute Burtea.

-E dat dracu’ umflatu’. Lasă, bă, că banii băgaţi în tablouri e buni. E deşteaptă treaba. Zici că l-ai luat cu treij dă mii şi l-ai dat cu două sute… că la astea creşte preţu’ şi nici dracu’ nu se pricepe. E mare hipopo… Săru’mânuşitele, madam Glodea.

În pragul uşii îi întâmpina graţioasa doamnă Glodea, care în ciuda vârstei reuşise să îşi menţină silueta robustă şi impunătoare, perfect pusă în evidenţă de capotul de mătase ornamentat cu splendide motive florale, peste care se revărsau mai multe lanţuri de aur şi un şirag de perle de cultură lucind în decolteul generos şi foarte abundent al stăpânei casei. Doamna Glodea întinse mâna pe care cei patru se grăbiră să o sărute cu adâncă reverenţă în vreme ce se strecurau  în casă pe lângă impozanta siluetă a doamnei Glodea.

-Poftiţi, poftiţi! Puiu face o băiţă, dar vine momental. Până atunci poftiţi, vă rog! gânguri doamna Glodea ţuguindu-şi buzele într-o poză plină de graţie. Vă servesc cu ceva?

-O cafea… dacă nu deranjez-îndrăzni Rânză. Cei trei mai bătrâni îl priviră cu o expresie dezaprobatoare.

-O vişinată de-a dumitale, madam Glodea, că nicăieri nu mai găseşti aşa bunătate!se gudură Colivă. Şi daţi-i şi lui una, că e tânăr şi e ruşinos… îi e ruşine să ceară.

Doamna Glodea roşi de încântare. Îşi atinse obrajii cu ifose de fecioară apoi se aplecă spre tânărul Rânză, care nu-şi găsea locul pe fotoliu. şi îl mângâie pe creştet cu afecţiune oarecum maternă. Rânză rămase cu ochii holbaţi spre pieptul revărsat al doamnei, roşind şi bâlbâindu-se.

-Da… nu… şi eu… vişi…

-Vai, ce tinerel e! Pe dânsul nu-l cunosc! Şi ce ruşinos e!

-E nou, madam Matilda. E în locul lui Linguraru… băiat bun, dar fără experienţă. – explică Burtea.

-Daaa? Mă bucur, domnu’. Foarte bine. Ce mă bucur când apare şi tineri mai frumuşei aşa… nu doar versaţi din ăştia bătrâni! Îi făcu doamna Glodea cu ochiul junelui Rânză, mângâindu-l pe obrajii înroşiţi ca focul. Mă duc să aduc vişinata că i-am dat drumu’ la fată mai devreme. O să vie acu’ şi Florică… domnu’ Priponeală. E sosit mai devreme şi e la toaletă momental. Revin imediamente.

Doamna Glodea părăsi salonul păşind cu importanţă şi solemnă măreţie, aruncându-i un ultim zâmbet jucăuş foarte tânărului Rânză, care nu-şi mai găsea locul pe fotoliu, tuşind, roşind şi foindu-se ca un căpiat. Colivă se uita amuzat la el şi îi făcu semn şi lui Clonţea.

-Uite, mă, la ăsta! Muceo! Ai dat de dracu’ puţa! A pus hoaşca ochii pe tine! Hăhăhă!

Pe Rânză îl lovi şi mai tare tusea, înecându-l, mai să se sufoce. Clonţea îl lovi uşor pe spate, ca unul cu experienţă, spunându-i:

-Ţi-am zis că eşti începător. Toţi am trecut pe aici. Lasă că nu mori. Îl mai scuteşti pe Priponeală că e terminat săracu’! Uite-l! Ce faci, Florică?

Florică Priponeală, şeful poliţiei, un mustăcios cu păr negru şi lucios şi ochi mici de viezure stătea crăcănat în prag. Era roşu la faţă şi năduşit. Făcu un gest de lehamite din mână apoi îşi urni trupul mătăhălos pe canapea, lângă Burtea.

-M-a terminat asta, domnule! Nu mai am treij’ dă ani şi asta e nesătulă. Bună seara dom’ Burtea, dom’ Clonţea, dom’ Colivă. A, bună seara domnu’… domnu’ Rânză.

-Hipopotamu doarme, nu?se interesă Burtea.

-Dormea. Cred că s-a trezit. A dracu’ dom’le… nesătulă, înţelegi?se tot căina Priponeală ştergându-şi năduşeala cu dosul mâinii. Dacă nu era nevasta lu’ şefu’ aşa o… Da’ îl respect prea mult pe şef ca să…

-Daaa! Clar! Hăhăhă! hlizi Colivă. Toţi îl respectăm. Lasă că acu’ a venit rându’ lu’ mucea ăsta mic să îl respecte, să te scoată din schimb.

Priponeală îl privi cu atenţie pe Rânză. Apoi luă o expresie prietenoasă şi cu glas moale se căină:

-Dom’ Rânză, ia-o, dom’le. Eşti tânăr şi baba ştie meserie! Te învaţă toate procăriile! Că eu nu mai pot. Mi-o pun şi pe nevastă-mea în cap. Zău nu mai pot. Dacă mă scapi ţi-ai făcut un prieten, domnule…  Şi aşa nu eşti însurat…

-Eu nu… nu aş… dar cum credeţi că?… îngăimă Rânză complet zăpăcit de situaţia cu totul neobişnuită.

-Rânză, nu fi măgar! îl repezi Colivă. Dacă te roagă omu’. Mai scuturi si tu fluturaşu’, lasă că îţi face bine. Şi dacă te laudă asta la şefu’ o să îţi meargă şi ţie bine. Că poate ai şi tu de împins una, alta… Dacă se dă zdrahoanca la tine… taci şi regulezi. Aşa se face treaba la politică, muceo.

-Nu mai vine cu vişinata? se întrebă Clonţea.

-Mai durează- îl lămuri Priponeală. S-a dus să se duşeze şi ea. Să-l dea jos pe şefu’. Că ştii că ăla până nu-şi ia păhărelu’ nu e om şi nu se dă jos din pat. V-a arătat achiziţia?

Priponeală se ridică şi se îndreptă spre peretele din faţa sa, oprindu-se în faţa unui tablou. Se scărpină în creştet. Pe urmă în fund. Apoi trase de betelia nădragilor, săltându-i şi holbându-se cu gura căscată la pictura de pe perete.

-Ăsta e!

Cei patru priviră cu toţi către tabloul aşezat la loc de cinste pe perete. Se ridică mai întâi Colivă, apropiindu-se.

-Florică, te pricepi?

-Eu? Pe dracu’! Habar n-am. Da’ şefu’ a dat o căruţă de lovele pe ele.

Clonţea se ridică şi el şi se aşeză în dreptul tabloului întrebând:

-Cât?

-Nu se spune… Mult.

Burtea şi Rânză păşiră şi ei spre tablou. Stăteau toţi cinci privindu-l şi scărpinându-se. Care în creşte, care după ureche, care în fund.

-O su’ dă mii? se arătă Colivă curios

-Nţ! Asta e mezelic! hlizi Priponeală.

-E dat dracu’ hipopotamu’! V-am zis! se entuziasmă Clonţea.Banii băgaţi în d-astea e treabă deşteaptă. Cea mai deşteaptă. Cinci su’ dă mii?

-Mult, dom’le, mult! răspunse Priponeală misterios.

-Adevăru’ e că pare vechi… scump…- se băgă şi Rânză în discuţie. Ce e? Grigorescu?

Priponeală îi dădu un cot lui Colivă, cu o ocheadă complice. Apoi îl lămuri pe junele Rânză cu rău disimulată ironie.

-Grigorescu e fumaţi, domnu’! Şefu’ numai marfă de import serveşte!

-Băi, arată scump, are dreptate Mucea- se dădu expert şi Burtea. Cred că e un Vangou din ăla.Nu?

-Nu e, dom’le. A zis şefu’ cum îi spune, da’ nu e din ăla.-răspunse Priponeală.

Colivă ţuguie buzele, plescăi. Se dădu doi paşi înapoi luându-şi un aer de expert. Privi cu ochii mijiţi ducându-şi mâna la bărbie. Burtea se întoarse spre el:

-Hai, mă, zi dacă ştii! Că tu eşti la educaţie şi cultură!

-Cred că e Picasso! Aşa judecând după…- răspunse Colivă desenând ceva vag în aer cu o mână, apoi adăugă ridicând şi cealaltă mână şi unduind-o prin aer- şi după… Picasso… cred. Îşi permite hipopotamu.

-Nu se poate, domnu’ Colivă! protestă Rânză. Ăla e din ăia moderni. Şi ăsta e vechi tablou’. Uite la ramă.

-Are dreptate mucea, dom’le! recunoscu domnul Clonţea. Da’ sigur nu-i DaVinci din ăla. Alea e scumpe. N-are nici şefu’ atâţia bani.

-Ei, n-are- hlizi Priponeală. Da’ nu e ăla. Altfel i-a zis şefu’.

Se aşezară cu toţi la loc rămânând cu privirea lipită de tablou. Doamna Glodea intră purtând o tavă cu mai multe pahare şi un clondir de cristal. Îi servi pe oaspeţi, lăsându-l la urmă pe Rânză, căruia îi umplu paharul până la buză. Apoi i-l întinse mângâindu-l pe obraz, spre fâstâceala acestuia şi chicoteala celorlalţi. Priponeală ridică privirea în sus făcându-şi cruce şi murmurând „Doamne ajută!”.

-Madam Matilda al cui e tabloul? întrebă Burtea.

-Al nostru, domnu’. L-a cumpărat Puiu. A costat o avere. E original.

-Nu, madam Matilda. Eu întrebam cine l-a pictat…

-A, nu mai ştiu, domnu’ Burtea. Mi-a zis Puiu, da’ am uitat. Un pictor. A murit… nu mai ştiu.

Vă place vişinata, domnu’ Rânză?  Doamna Glodea îl sorbea pe junele care se fâstâcise de tot, cerând disperat ajutor, din priviri, colegilor săi. Colivă ridică din umeri spunându-i parcă: Asta e, descurcă-te.

-Foarte bună, săru’ mâna! Pare vechi…

-Nuuu, e de anu’ ăsta, domnu’… se grăbi să-l contrazică doamna Glodea. Vişine de ţară.

-A, nu. De tablou spuneam. Vai, dar se poate… vişinata e… e… delicioasă.

-Da? Vă place?

-Completamente!

Doamna Glodea se prefăcu stânjenită apoi îi zâmbi lui Rânză şi, făcându-i din nou cu ochiul gânguri:

-Dacă vă place… poftiţi mâine după amiază pe aici şi vă dau o sticlă să aveţi şi pentru acasă.

Priponeală ridică ochii în tavan mulţumind cuiva. Colivă chicoti, iar Clonţea duse mâna la prohab şi  închipuind cu degetele o foarfecă îi arătă tânărului Rânză ce îl aşteaptă. Rânză se puse iar pe tuşit.Când îşi reveni, cu greu, ridică mâna spre tablou şi îndrăzni:

-Cred că e un… un Rubens… aşa cred.

-Nu e! Altfel a zis şefu’. –îl contrazise Priponeală.

-Florică, păi zi domnule! Ce e, dacă ştii?

-Nu mai ştiu, dom’le. Da’ nu e ăia de care ziceţi voi. E ceva cu autoportret.

-Păi da.Că e cu om în el! îl aprobă Colivă.Dacă era cu flori era natură moartă.

-Nu, dom’le. Natură e cu peisaje! Interveni cu fermitate Clonţea. Alea moarte e cu cadavre. O mai întârzia şefu’? Că ne aşteaptă băieţii acolo…

-Coboară momental! surâse cu graţie doamna Glodea.

-O fi rus…- mai încercă o prespunere domnul Colivă. Că ăştia are mulţi.

-Nuuu- se indignă doamna Glodea- e producţie vest. Nu luăm noi ruşi!

-Era unu’… ştiu…-îşi încordă Burtea muşchii memoriei- unu’… cum îi zice dom’le…Nu Cezar… Cezanu! Ăsta…Cezanu! Să ştii că ăsta e!

-Nţ! apucă să spună Priponeală că săriră cu toţi în picioare. În pragul uşii apăruse domnul preşedinte al Consiliului Judeţean Puiu Glodea. Domnul Glodea purta o pereche de pantaloni scurţi de sub care ieşeau două buturugi care semănau cu picioarele sale. Sau picioarele sale care semănau cu două buturugi. Pântecele enorm se revărsa peste cureaua pantalonilor cu o expresie de severă autoritate.Capul aşezat pe un grumaz comparabil cu cele două buturugi era dotat cu buze mici, aşezate între două rotofeie buci ale obrajilor deasupra cărora străjuiau doi ochi mici adormiţi.

-Să trăiţi! zbierară cu toţi într-un glas.

Domnul Glodea căscă din toată inima fără a se formaliza să ducă mâna la gură. Îi invită cu mâna pe oaspeţi să ia loc apoi le surâse cu bonomie:

-Ce face băieţii? A venit să se hrănească cu arta care înalţă sufletele?

-Dom’ Puiu!îl interpelă Burtea, ca mai vechi. Nu ne mai fierbe, domnule, că ne tot întrebăm… cât ai dat, şefu’ pe ăsta?

Glodea rânji misterios. Miji ochii şi duse degetele la buze.

-Mult! Nu se spune! Arta n-are preţ! Aceste opere e inestimabile pentru care apreciază esteticul şi bunul gust. Toate tablourile care le-am cumpărat păleşte pe lângă această capodoperă unică ca valoare. Care este inestimabilă şi m-a costat o avere.

-Bine, dom’Puiu, dar măcar zi-ne şi nouă… Cine e, dom’le? Că ne-am  tot contrazis. Cine e autorul? Că ne-ai invitat la vernisajul acestei premiere artistice, dar nu ne-ai zis cine e autorul?

-Nu v-aţi dat seama? zâmbi domnul Glodea cu superioritate.

-Nu! răspunseră într-un glas.

-Nu-i nimic! Nu are toţi gust estetic. Nu ghiciţi?

Doamna Glodea bătu din picior şi cu voce plină de mustrare îi atrase atenţia soţului:

-Puiu, da’ nu mai exagera cu suspansul, dragă! Că şi eu am uitat şi domnii vrea să ştie.Zi de cine e!

-Păi vă spun… deşi speram să vă daţi seama. E o operă cu care se va mândri judeţul şi ţara. E Lemnbrant!