Zgomot. Mult zgomot

De câteva săptămâni dialogul din spaţiul nostru public a devenit tot mai răstit şi tot mai primejdios. Totul a început de la anunţarea de către Boc-Băsescu a intenţiei de reorganizare teritorială a României.  Inflamarea unor reprezentanţi ai maghiarimii, exprimată prin formulări pe care eufemistic le putem numi imprudente, a născut reacţii vehemente atât din partea reprezentanţilor opoziţiei, cât şi din zona media sau a societăţii civile. Într-o perfectă mecanică a acţiunii şi reacţiunii, fiecărei ridicări de ton dintr-o parte i-a răspuns o săltarea a tonului de cealaltă. Iar atunci când, aşa cum se întâmplă acum, toată lumea zbiară, dialogul nu mai este posibil.

Propunerea de reorganizare teritorială, lansată de Băsescu, era o prostie şi ar fi putut fi cu uşurinţă evacuată, mai ales în situaţia în care UDMR şi-a exprimat dezacordul faţă de formula propusă de Băsescu. Cei de la UDMR aveau posibilitatea de a bloca o astfel de propunere pur şi simplu. Lucrurile au devenit suspecte atunci când ei au decis să reacţioneze zgomotos, în termeni de-a dreptul primejdioşi. Ameninţarea cu spargerea coaliţiei de guvernare nu mai impresiona pe nimeni, şantajul reprezintă unul din instrumentele tradiţionale ale UDMR – asta nu a împiedicat toate celelalte formaţiuni politice să se alieze cu UDMR, la un moment sau altul. Declaraţiile liderilor UDMR şi ai altor reprezentanţi ai maghiarimii nu au ocolit deloc zonele periculoase, dimpotrivă. Ca şi cum asta nu ar fi fost suficient,  de la Budpesta au venit alte declaraţii, la fel de nepotrivite. Reacţia ministerului de externe ( mult discutată la acel moment) a fost una ineficientă, pur formală, mai degrabă una pentru consum intern, de imagine. Este de fapt tot ce poate genera ministerul român de externe la acest moment.

Chemarea ambasadorului maghiar la ministerul nostru de externe a fost, cum spuneam, o chestiune pur formală, o acţiune de imagine bifată şi atât. Ambasadorul maghiar însuşi fusese anterior implicat într-o situaţie la fel de sensibilă. Ba, ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, au mai existat şi nişte declaraţii tâmpite ale soţiei acestuia, care impuseseră o altă convocare la MAE. La fel de formală, la fel de ineficientă. Ineficientă pentru că Budapesta nu se sinchiseşte nici cât negru sub unghie de nemulţumirea părţii române, dar şi pentru că, la acest moment, capacitatea de reacţie a politicii noastre externe este rizibilă.

Declaraţiile liderilor UDMR şi ale celorlalţi reprezentanţi maghiari nu au ocolit deloc termeni periculoşi. Ieşit în stradă, arme, Kosovo– au fost idei repetate de către liderii maghiari, ba chiar cu o anume suspectă ostentaţie.

De cealaltă parte nu au lipsit reacţiile mass media şi ale reprezentanţilor opoziţiei care s-au grăbit să răspundă, pe un ton la fel de ridicat, celor de la UDMR. Desigur, reacţiile româneşti au fost rapid catalogate, cu o obrăznicie foarte supărătoare, de către reprezentanţii maghiari ca fiind „exemple de naţionalism ceauşist”. De partea cealaltă nu a pomenit nimeni despre fascismul hortist. Încă.

În toată această gălăgie Băsescu tace. Iar  pedeliştii par preocupaţi doar de grija de a nu-i supăra cumva pe cei de la UDMR. Românii n-au decât să se supere! Acesta este tabloul. Putem, mai departe, izola câteva concluzii:

– eşecul Schengen a trecut fără o prea mare băgare în seama:

– opoziţia Olandei la intrarea noastră în Schengen a fost exprimată în termeni foarte duri, care puneau sub semnul întrebării existenţa statului de drept în România ( lucru perfect de înţeles!) – acest episod a primit, deasemenea prea puţină atenţie;

– deşi are un sever deficit de forţă de muncă, Olanda intenţionează să menţină restricţiile pentru muncitorii români – subiect practic inexistent în discuţiile de la noi;

– disponibilizările din aparatul bugetar au devenit subiecte secundare;

Este mai mult decât evident că totul se înscrie într-o logică electorală care are în obiectiv 2012. Iar pentru actuala putere, atât pentru UDMR cât şi pentru PDL, escaladarea conflictului inter-etnic, valorificarea naţionalismului primitiv reprezintă ultimul refugiu, în condiţiile în care guvernarea lor a fost catastrofală. Acesta este motivul pentru care sunt convins că aceste tensiuni sunt create artificial. Mă aştept ca, la momentul potrivit, Băsescu să apară pentru a se prezenta drept marele pacificator, marele conciliator. Este tipic pentru el. Şi iresponsabil. La fel de tipic pentru el. În inconştienţa sa, Băsescu mizează pe aranjamentele sale dubioase cu Viktor Orban, Tokes şi liderii UDMR, sperând că, la momentul de maximă amplitudine a acestor tensiuni, aceştia vor face pasul înapoi ingăduindu-i să se prezinte ca un mare pacificator, teribil negociator şi dibaci cârmaci. Ceea ce îi scapă lui Băsescu, în primitivismul gândirii sale, este că ungurii îi seamăna al dracului de mult. Adică nu au nici onoare, nici cuvânt, iar atunci când e vorba de propriile interese calcă în picioare orice.

Dincolo de iresponsabilitatea lui Băsescu ( de multă vreme, în repetate rânduri am atras atenţia asupra cârdăşiilor suspecte pe care acesta le întreţine cu naţionaliştii maghiari de aici şi din Ungaria), mă interesează să aflu dacă reprezentanţii USL curtează la fel de asiduu UDMR. Vreau să ştiu dacă după alegeri USL intenţionează să se alieze cu UDMR. Ca să ştim ce avem de făcut.