Parol, monşer?

„Vreau să ştiţi că sunt hotărât să nu renunţ la problema legată de prezumţia automată că averile sunt licite” – Traian Băsescu

Afirmaţia de mai sus îi aparţine, aşa cum am şi indicat, lui Traian Băsescu. Ea vine să lămurească poziţia lui Băsescu nu doar în legătură cu o decizie a Curţii Constituţionale, ci cu ideea de stat de drept. Ca să fie limpede care sunt poziţiile de pe care discutăm e bine să fac nişte precizări: puţinele lucruri care îmi aparţin, pe lumea asta, nu se pot în niciun fel numi „avere”; materialiceşte vorbind  nu am avut niciodată aspiraţii grozave, aşa că, firesc, nu am nici realizări spectaculoase. Din această perspectivă chestiunea în discuţie ar putea să nu mă intereseze nicicum. Într-o astfel de ordine a gândirii am putea cu toţii să ne declarăm indiferenţi ( aşa cum, din păcate, de multe ori se întâmplă ) la orice şifonarea a principiilor, la orice sodomizare a ideii de stat de drept, folosindu-ne de comoda justificare că acea chestiune nu ne priveşte deloc.

Ani buni, reprezentanţi ( autentici) ai dreptei româneşti au militat pentru garantarea,de jure, aproprietăţii. În cele din urmă au reuşit să obţină consacrarea legală a acestui principiu. Astăzi, un personaj sulfuros precum Băsescu, personaj care mai recent susţine că şi-ar fi descoperit adânci şi inconturnabile opţiuni de dreapta, susţine, cu aparenţa vehemenţie, consacrarea unui principiu aiuritor: prezumţia dobândirii ilicite a averii. Desigur, între garantarea proprietăţii şi prezumţia dobândirii licite a averii, la nivel de principiu, nu avem de a face cu o perfectă congruenţă, dar în mod evident, într-o gândire coerentă ar trebui să fie vorba cel puţin de o aşezare simetrică.

Unde e, de fapt, marea problemă ? De ce un om cu opţiuni mai degrabă de stânga, ca mine, s-ar găsi deranjat de impunerea unui astfel de principiu? Iar lucrul acesta este extrem de uşor de explicat. Nu avem decât să traducem enunţul acestui „principiu” în termeni comuni. Dacă operăm această traducere atunci ar suna aşa: cetăţeni ai României, statul român, condus de Băsescu şi clica, vă socoteşte pe toţi, ab initio,  nişte borfaşi, nişte hoţi, nişte delapidatori şi aşteaptă să furnizaţi repejor probele solide că lucrurile nu stau aşa. Acum este mai evident care e problema?

Mi se pare o culme a nesimţirii, un everest al ticăloşiei ca tocmai Băsescu să lanseze o astfel de temă. Ba nu, să ceară consacrarea unui astfel de principiu, care să îi aşeze, generic, pe toţi cetăţenii acestei ţări în cutia cu borfaşi. Statul lui Băsescu îşi tratează de bună vreme cu dispreţ cetăţenii, dar asta este o nouă culme. Acum, prin vocea lui Băsescu, statul român ne anunţă că ne socoteşte pe toţi nişte borfaşi! Ori asta e deja mult, mult prea mult.

Ar putea exista tentaţia de a crede că această propunere e doar o porcărie cu stătut iz populist, prin care Băsescu şi haita încearcă să valorifice ura celor mulţi faţă de bogătani.  Care bogătani, neîndoielnic, au printre ei destui dintre cei  care şi-au construit averile într-un mod discutabil. Ipoteza populistă este seducătoare, dar complet greşită! Admiterea prezumţiei de ticăloşie are un alt efect: dă puterii un instrument cu ajutorul căruia îi poate controla şi îngenunchea pe toţi cei care i se opun. Nu trebuie să fii neapărat un tip lipsit de onestitate ca să ai dificultăţi în a proba legitimitatea dobândirii întregului tău patrimoniu. Ori tocmai acesta e scopul acestei prevederi:  să devii un tip uşor de controlat, uşor de adus „pe calea cea bună”.

Prezumţia de hoţie susţinută de Băsescu are şi componenta populistă, despre care vorbeam. Celor mulţi şi tâmpiţi li se livrează astfel ideea că pentru sărăcirea şi nenorocirea lor nu statul ticălos şi corupt, condus de chiar Băsescu, este devină, ci cei bogaţi. Iar cei mulţi şi tâmpiţi sunt astfel dispuşi să ignore faptul că prezumţia pe care vrea el să o instituie îi socoteşte inclusiv pe ei, din capul locului, până la proba contrarie, nişte hoţi şi nişte borfaşi.

Desigur, Băsescu se poate bizui pe propria experienţa atunci când susţine această propunere. Primus inter pares, se va fi gândind la casa din Mihăileanu şi la vânzările anterioare ale uneia dintre fiice. Ori la salariul măricel pentru prestaţii fictive, pe care îl primea cealaltă fiică de la unul dintre furnizorii primăriei pe care o conducea el la vremea respectivă. Ori la multele şi foarte dubioasele afaceri ale familiei. Ori la circuitul banilor din sălile de sport. Sau poate la sifoanele prin care se colectează bani pentru variile sale campanii şi felul în care sunt apoi distribuiţi banii astfel colectaţi. La fel de bine s-o fi gândind la extrem de interesantele şi lucrativele tranzacţii imobiliare pe care le realiza el cu Căşuneanu, un client al ministerului pe care îl păstorea. Poate se va fi gândind la Ridzi, Udrea, Cocoş şi alţi pricopsiţi portocalii. Una peste alta, trebuie recunoscut: are în curte mii şi mii de exemple care să vorbească despre hoţie şi dubioasă dobândire a averii.

Pentru toate acestea exista o soluţie. Una simplă şi eficientă. Ea se numea Stat de Drept. Adică un stat în care să fie asigurată domnia legii, un stat în care justiţia să nu fie politizată, iar promovarea magistraţilor să se facă operându-se exclusiv cu criteriul competenţei şi nu ţinându-se seama de slăbiciunile cu care pot fi şantajaţi ori de obedienţa lor faţă de puterea politică.  Dar  noi nu avem un stat de drept. Şi nici nu se doreşte asta. Avem un stat ticălos, care acum încearcă să-şi instrumentalizeze într-un mod mai eficient ticăloşia. Aşa că până la consacrarea legală a prezumţiei de hoţie, noi, cetăţenii vom continua să operăm cu o prezumţie veche deja, care nu mai poate fi răsturnată de nicio probă: prezumţia de ticăloşie a statului.

P.S. Ambasadorul american la Bucureşti îşi bagă iar nasul unde nu-i fierbe oala. De data asta dându-şi cu părerea despre o decizie a Curţii Constituţionale. Începe să mă deranjeze tot mai mult statutul de colonie.