Cum procedăm?

Acum câteva zile scriam despre „Gânditorul” de la Hamangia şi valoarea de simbol pe care, socotesc eu, am putea-o preţui mai mult decât o facem. În mod esenţial, prin textul acela încercam să propun ceva mai mult decât o imagine, un simbol, un logo sau naiba mai ştie ce abţibild piaristic. Era vorba mai ales de o invitaţie la un model de gândire, un îndemn la re-evaluarea criteriilor. Reacţiile nu au lipsit. Au existat cetăţeni, din populaţia blogosferei, care m-au anunţat tăios: bă, nu susţin ideea, deşi e mişto, că nici tu nu ai susţinut cutare campanie a mea! Au fost apoi experţii în P.R. care mi-au livrat sfaturi preţioase despre cum trebuie concepută campania, cum trebuie viralizat mesajul, cam ce muzică trebuie aleasă, ce evenimente ar trebui create şi unde aş putea găsi… sponsori. Şi alte reacţii, de tot felul.

Chiar dacă am lansat ideea, nu sunt proprietarul ei, aşa cum nu sunt nici proprietarul „Gânditorului”. Nu invitam la o campanie condusă cu tot meşteşugul P.R.-ului, ci la o regăsire a sinelui mai profund. Iar cine se regăseşte în valorile pe care, socotesc eu, le simbolizează „Gânditorul”, nu are de completat nicio cerere, nu trebuie să se înscrie nicăieri, nu trebuie să facă niciun marş. E suficient să îşi spună : fac parte din poporul lui. Atât. Chiar nu cred că demersul nostru trebuie împins în direcţia unei campanii zgomotoase, vulgare.

E suficient că mulţi dintre noi şi-au aşezat deja pe blog imaginea „Gânditorului”, mărturisindu-se: Fac parte din poporul lui. Şi eu pregătesc un astfel de banner pe care îl voi aşeza aici. Ba, în ce mă priveşte, mi-am pus în gând să îmi fac şi câteva tricouri cu imaginea lui. E o opţiune personală, nu vreau să convertesc pe nimeni. Dacă însă într-o bună zi voi descoperi că puzderie de bloguri poartă imaginea lui, desigur, am să mă bucur să aflu că fac parte dintr-un popor mai numeros.

Mai este, totuşi, ceva. Ceea ce reprezintă „Gânditorul” este ceva mai mult decât o imagine. Mai mult decât o bucată de lut prefăcută de mâinile celui care a frământat-o într-o mică minune.  E ceva mai mult decât un artefact care a străbătut mileniile. E, aş spune, cu teama care te încearcă atunci când foloseşti vorbele mari, zenitul spre care nu  încetăm să privim, de milenii.

Am promis că vom mai vorbi despre toate acestea. Şi vom mai vorbi. Periodic, împreună cu voi, îmi propun să… cum să formulez eu asta? N-aş vrea să spun „să acordăm un premiu”, e nepotrivit. Să spunem atunci că periodic vom găsi, împreună, câte un vrednic membru al poporului său. Şi vom avea un mod de a recunoaşte asta.  Cred că Octavian Paler făcea parte din poporul lui.

E simplu. Sunteţi dezamăgiţi? Vă doreaţi o campanie aprigă?