Ars longa, vita scârbă

Până îmi aduce împiedicatul ăla de ospătar cafeaua, cercetez împrejurimile. Terasa e pe jumătate goală. Într-un colţ, un burtos se dă bostan răcnind în telefonul mobil:

– … nu mă-nteresează. Să iese cu banu’ la enterval că dacă nu iasă iureş!.. nu ştiu, frate! Io nu pot să stau cu capitalu’ blocat că are ei probleme…

Aproape de intrare, un ochelarist cu un aer de om nimerit accidental în propria-i existenţă, a desfăcut două telefoane mobile şi tot schimbă cartele, baterii, naiba mai ştie. În fine, la două mese de mine, o piţi de cel mult 18 ani, însoţită de o altă piţi de vreo 40. După toate aparenţele, mamă şi fiică. Amândouă văcsuite fără parcimonie. Mama are întins pe faţă jumătate din curcubeu. Cealaltă jumătate e la fiică-sa. Mama unghii vopsite în negru, juna în albastru. Juna are un belciug atârnat de nară, mă-sa are atârnat de ureche jumătate din stocul de feronerie al magazinelor săteşti din judeţul Brăila. Aia mică are legate pe mână câteva zeci de şnururi, başca nişte zeci de inele din plastic şi naiba mai ştie ce. Mamela are şi ea câteva piuliţe din aur plus vreo patru brăţăroaie de care atârnă tot felul de căcăţei zornăitori.  Ca să completez descrierea mai adaug că piţi senior e tunsă scurt, scurt şi are părul mov, iar piţi jr. are claia răvăşită şi trasă în vreo doişpe nuanţe de şuviţă. Amândouă sunt condensate în blugi lipiţi pe cur şi câte un maieu, decorat cu paiete, pe care scrie cât să se vadă şi din sateliţii NSA : D & G.  Cu ţâţele scoase binişor pe galantar. A bătrână are o chiuvetă de ţâţe şi sfârcul scos la inspecţie cam pe trei sferturi. Aia mică e mai lovită de austeritate, dar tot a înghesuit şi ea, într-un sutien care face şi el ce poate, două mici cocoloaşe.

Gânguresc în legea lor acolo. Mă-sa o tot pune pe junioară să-şi mai dea cu ruj, cam din două în două minute:

– Când vine domnu’ Nelu, ai grijă. – zice mamela. Să fii simpatică, fată! Mai ridică puţin sutienu’! Mă laşi că vorbesc eu. Nu te bagi decât dacă îţi zic eu.

Şi poveţele continuă tot aşa.  Vreme de un sfert de oră, am tot ascultat, vrând-nevrând, sfaturile bătrânei piţi către juna sa creaţie. Domnu’ Nelu căpătase deja o aură cvasi-mistică. Era evocat cam la fiecare trei propoziţii. Omu’ trebuie să fie teribil de important şi al naibii de… de… de ceva, pentru că dublu-piţi îl aşteaptă cu o tot mai vădită nerăbdare. Brusc piţi sr. realizează:

– Să scot telefonul! Poate sună domnu’ Nelu!

După ce mai trece un sfert de oră încep să cred că domnu’ Nelu e cumătru cu Godot. Mi-am terminat cafeaua, dar nu mă dau dus. Vreau să-l văz pe domnu’ Nelu. E musai să-l văz.

– Fată!  îi mai sare mamei o idee pe neuron. Când vine, stai puţin şi te faci că te duci până la baie. Şi mergi cum te-am învăţat eu, ca să îţi vadă domnu’ Nelu formele, da?

Aia mică gângureşte ceva. Nu pricep ce spune. Vorbeşte limba eba, care îmi e, mărturisesc, inaccesibilă.  Ochelaristul de la atelierul de telefoane mobile, de lângă intrare, vine şi mă întreabă:

– Mă scuzaţi, nu aveţi cumva…

Îi întind bricheta.

– Nuuu! hlizeşte el. O şurubelniţă Philips?

N-am. Asta e. Zâmbeşte şi se întoarce la prăvălia lui. Fix în momentul ăsta apare o dihanie, unu’ tuns zero, la vreo două chintale. O pereche de ochelari de soare tip „breakist bătrân” îi stau sprijiniţi pe rât. Cămaşă cu mânecă scurtă pe care un ditamai tigrul se lăfăie, sprijinit pe labele dindărăt, pe spatele cămăşii şi odihnindu-şi capul pe faţa cămăşii, pe ditamai burdihanul. La mâna dreaptă are un lănţoi de vreo cinşpe-şaişpe chile, care reprezintă doar o fracţie din lănţoiul de la gât. Le ocheşte pe dudui şi se duce ţintă la masa lor, unde se varsă pe scaunul la care nişte meşteri conştiincioşi au trudit din greu. Iar munca lor e acum răsplătită.

– ‘nă ziua. Nu po’ s’ stau ‘ cât fo ‘ce ‘nute c’ mai am ‘şte ‘ tâlniri! scuipă domnu Nelu ( el e!) pe foc automat.

Alea două se pun pe gângurit. Cea mai în vârstă scoate un CD, ambalat într-un plic pe care au lipit poza junei, în chiloţi şi sutien cu paiete.  Şi explică de zor despre calităţile vocale ale junei:

– … a zis că mai are de lucrat, dar că are voce. Domnu Jean i-a plăcut vocea care o are şi a zis că-i face o piese – turuie mamela, încercând să valorifice la maximum timpul pe care domnu’ Nelu, în marea-i generozitate, e dispus să li-l ofere.

Domnu’ Nelu se uită la ele cam aşa cum se uită măcelarul la porcul în viu. Piţi matură îi dă cu piarul:

– … n-a luat decât menţiune că alealalte avea protectori. Aia de pe locu’ unu’ şi-o pusese cu compozitorii din juriu. Şi ea şi mă-sa.

– Aha- face domnu’ Nelu. Şi voi aveţi principii? ridică suspicios din sprânceană.

– Aaa, nu. Nu se pune problema- se scuză repede cucoana. Nu, domnu’ Nelu. Dar nu puteam să mă duc aşa peste…

Domnu’ Nelu îi face semn să se oprească. Scoate ochelarii de soare. Se holbează la maieul junei.

– E naturale?

– Sută la mie! exclamă cele două într-un glas.

– Adică mie-n sută – le corectează doct domnu’ Nelu.

– Da-da! recunoaşte piţi sr. dându-i un ghiont junei.

Domnu’ Nelu se mai holbează puţin apoi dă verdictul”

– E mici. Băgăm în ele.

– Cum spuneţi dumneavoastră domnu’ Nelu.

– Băgăm şi la bot. Buze prea subţiri.Ochii nu se mai poartă culoarea. Băgăm lentile. Facem fata cum trebuie.

– Sigur, sigur – e mama încântată.

– Ia ridică-te, păpuşă! o îndeamnă domnu’ Nelu. E bine. Vizita la toaletă nu mai e necesară. Piţi se ridică, se  învârte, expune pe îndelete tot inventarul.

Domnu’ Nelu e mulţumit.

– Fundu-i bun. O facem jelo, că acum se poartă.

J-Lo? Mă rog, el se pricepe. Mamela mai are de adăugat:

– Am vorbit să intre şi la canto. O să studieze cu…

– Nu e nevoie. ‘cem din ‘puter. Ştie băieţii. O să ‘cem întâi clip şi dăm pe Taraf.

– Pe Taraf? pare surpinsă senioara. Păi acolo nu e cu manele?

– Îhî – confirmă domnu’ Nelu.

– Păi noi ziceam că pentru dens, techno, alea.

– Nu se merită- e categoric domnu’ Nelu.

– Ştiu, domnu’ Nelu, dar noi…

– Manele. Astea merge acum. Mai moderne aşa, mai cu clape.

Domnu Nelu e plictisit de disputa asta.  Mama se uită la fiică, fiica la mamă. Mama întreabă:

– Andreea, vrei, mami, la manele?

Aia mică stă puţin cu gura căscată. Întreabă:

– Îmi face clip?

– Îhî- confirmă domnu’ Nelu.

– Atunci da- e de acord juna.

– Bine, domnu’ Nelu. Cum ne sfătuiţi- cade de acord şi mama.

– ‘ne.

– Cu banii cum facem? se mai interesează mama.

Domnu Nelu răspunde scurt:

– Două mii, banu’ ‘nainte.

– E mult, domnu’ Nelu. N-avem decât 1500.

Domnu’ Nelu se uită la ţâţele mamei, la ţâţele junei. Se mai uită o dată. Oftează.

– Bine. ‘diseară  la firmă. ‘s singur. La nouă.

– Bine, domnu’ Nelu – chicoteşte cu scremută ştrengărie madama. V-am zis că pentru ea fac orice. La nouă sunt acolo.

Îşi pune mâna peste lăboanţa lu’ domn’ Nelu, într-un gest care se vrea promisiunea unor marri tandreţuri. Domnu’ Nelu râgâie înfundat, îşi lasă ochelarii pe rât şi în timp ce se ridică o corectează:

– ‘nţ! Amândouă.

Mă aşteptam la un moment de perplexitate. Mama şi fiica schimbă repede nişte priviri apoi amândouă într-un glas:

– Sigur!

Domnu’ Nelu o ciupeşte de bărbie pe junioară, de ţâţă pe mamă, apoi pleacă. Cele două sunt fericite.

– Lasă, fată, că multe au început la manele ! e convinsă senioara. Ce răspunde juna e greu inteligibil. Ospătarul îmi aduce nota. Plătesc. Ies. La ieşire ochelaristul îmi arată telefoanele. E fericit:

– M-am descurcat cu briceagul!

Ce bine e să întâlneşti oameni fericiţi.