Funcţia prezumă competenţa

Orice gogoman nimerit într-o funcţie anume, orice dobitoc atârnat în vreo demnitate publică, orice tolomac pe care viaţa, şpaga, pilele l-au pus într-o anume postură, e ferm convins că a devenit, instantaneu, şi extrem de competent. Unu’ care a absolvit silvicultura, dar care s-a întâlnit doar cu pomul de crăciun, odată devenit ministru al sănătăţii e ferm convins că poate recomanda leacuri pentru cancer. O piţipoancă pe care papa sau bibicu ei au înzestrat-o cu o diplomă de contabil, marca „Universitatea Spiru Haret”,  dacă e cusută pe o funcţie la ministerul de externe, de către babacu sau bibicu, începe să aibă păreri despre criza din Orientul apropiat.

Fenomenul e mult mai amplu şi nu se referă doar la funcţiile care implică o anume demnitate publică. Creierele odihnite nu au dubii, nu sunt străbătute de nevoia de reflecţie, au doar convingerea că legitimaţia demonstrează competenţa. Nici pentru o clipă nu le-ar trece prin minte că, de fapt, competenţa reală e chemată în permanenţă să justifice acea legitimaţie.

Exemplul 1

Un dobitoc a ieşit cu copilul în parc. Dintr-un motiv sau altul, micuţul începe să plângă. Dobitocul se răsteşte la el. Cum zbierătul nu pare să-l calmeze pe cel mic, dobitocul îl ia binişor la scuturat, apoi trece la altoirea propriului descendent. Dacă ai lipsa de delicateţe şi îi atragi atenţia că, poate, procedează greşit, dobitocul îţi dă repede replica:

– Ai copii? Dacă n-ai nu mă învăţa pe mine.

Zevzecul e convins că, de vreme ce nevasta i-a născut un copil, el a devenit, imediat după tăierea buricului pruncului, expert în psihologie infantilă, tobă de pedagogie. Cum poţi să-i explic dobitocului că, până la urmă, existenţa bietului copil nu poate susţine nici măcar prezumţia că el, dobitocul ar fi competent în materie de futut. Singura prezumţie de competenţă, despre care putem vorbi, se referă la coaiele dobitocului. Asta dacă nu cumva boul e blond şi copilul mulatru.

Exemplul 2

Un ciumete îmi da poveţe despre cum ar trebui coafată o ştire, despre cum se născoceşte un titlu care să urle şi un subtitlu care să latre. În general are multe poveţe să-mi dea, că mă vede blogger neajutorat şi cam stângaci. Nu zic, mereu ai de învăţat. Chiar şi de la ciumeţi din ăştia. Ciumetele în discuţii are reale dificultăţi când e vorba de numărat i-urile din conjugarea lui a fi. Dar e ciumete. Chiar dacă se poticneşte prin hârtoapele gramaticii. Şi se legitimează rapid: el e ziarist, bre. Momentan pe liber, dar e ziarist de jde ani. Şi începe să-ţi enumere gazetele pe unde  şi-a distribuit el viziunea originală asupra ortografiei: gazeta X – a dat faliment, gazeta Y- s-a închis, gazeta Z – falită, gazeta Q- nu mai există etc. etc. etc. Carevasăzică toate gazetele pe unde a prestat el s-au dus naibii. Pen’ că nu le mai citea nici dracu’. Pen’ că meseriaşii ca el le-au făcut praf. Dar ciumetele e ciumete şi funcţionează prezumţia absolută că dacă ai îngropat îndeajuns de multe gazete, te pricepi bine la gazetărie. Pe când un scriitoraş care face pe bloggerul, care n-a băgat încă nimic în faliment, e un biet diletant.

Exemplul 3

O paţachină a căpşunit o vreme prin Italia. Prin Toscana. ( Acolo să tot căpşunăreşti, e drept) Acum, întoarsă „din diaspora” a devenit expresă în arta italienească.  Şi-mi turuie în draci despre cât de impresionată a fost:

– … „cina cea de taină” a lu’ Da Vinci… deci când am văzut tabloul ăla, la Florenţa, am simţit aşa că… N-ai cum să descrii ce-am simţit. N-ai cum.

Degeaba îi explici că „tabloul” ăla nu există. Că e o pictură murală şi se află la Milano şi nu la Florenţa. N-ai nicio şansă. Ea a îngrijit moşi la Florenţa, deci e competentă în Da Vinci.

Exemplul 4

Un amic îmi trimite pe mail un mesaj primit de la un cititor. Amicul a comis, pe blogul propriu, un articol despre starea sistemului de învăţământ. Şi a primit îndată o replică furioasă, de la o doamnă care …mai bine vă redau un fragment:

„Deşii sânt acum în Spania am activat în învăţământ 8 ani şi cunosc ft. bine realităţile care sunt acolo. Dumneata care-i jicneşti pe acei profesori care poate au avut o zi mai rea, poate problemele financiare sau familiare care le au sunt motivul pentru care nu s-au putut concentra la nota care au obţinut-o la titularizare, nu ai avut un profesor? Pe dumneata nu nişte profesori ţi-au pus cartea în mână şi te-au făcut aşa de deştept care ne dai nouă lecţii acum? Lăsaţi-i pe cei din sistem să judece SISTEMUL !!!” etc. etc.

Exemplul 5

Ăsta  e cel mai evident exemplu: finanţiştii care ne explică ce fel se poate ieşi din criză. În care criză ne-au băgat ei, finanţiştii.

Punct.