Unii îşi bagă banii în termopane. Alţii în şosete de firmă, în excavatoare de colecţie sau în notele de plată de la cârciumi. În ce mă priveşte, folosesc o parte din banii cu care mă întâlnesc uneori ( eu şi dânşii nu ne dăm întâlniri, dar accidental ne mai vizităm) pentru a-mi cumpăra cărţi. Un cunoscut spune că preferă să „investească în cărţi”. Eu nu socotesc asta o investiţie. Ştiu, astăzi totul e evaluat negustoreşte, totul e privit ca o investiţie – nu auzim des vorbindu-se despre „investiţia în sănătate”, „investiţie în cultură” sau mai auzi câte un parvenit lăudându-se că a „investit în educaţia” progeniturii ( prin „investiţie” înţelegând că i-a cumpărat o diplomă).
Spuneam că eu nu pot vorbi despre investiţia în cărţi. Deşi, ştiu, mi s-ar putea demonstra că şi asta e tot un fel de investiţie, la care câştigul se măsoară altfel decât în bani. Nici nu spun că „îmi cheltuiesc banii pe cărţi”. Asta nu o socotesc nici cheltuială. Deşi, contabiliceşte, este desigur o cheltuială. Pur şi simplu nu trăim în lumea ideală la care visez, în care cărţile le sunt oferite gratuit tuturor celor care şi le doresc, pentru că un stat utopic ( cum doar în vis există) se îngrijeşte oricum de bunăstarea celor care scriu.
Mă rog. Introducerea e deja prea lungă şi nu interesează pe nimeni. Să spunem doar că pereţii casei mele sunt îmbrăcaţi în rafturi pe care odihnesc stive de cărţi. Se întâmplă uneori să primesc vizita câte unui termopanist care se uită cu milă spre rafturile cu cărţi, apoi spre mine. Deja îi citeşti pe buze socotelile. Raftul de sus, din mijloc, ăla singur rezolva gresia şi faianţa de import pentru baie. Cele două rafturi de sus, de lângă uşă, puteau lejer deveni un televizor 3D. Cele trei corpuri de pe peretele din faţă, cu puţin efort, se puteau transforma într-o maşină nemţească înmatriculată în Bulgaria.
Treptat atitudinea de compasiune de la început se transformă în suspiciune. Mă priveşte cu ochii mijiţi şi întreabă aşa, de parcă m-ar supune la un test de sinceritate:
– Ia zi, bă: le-ai citit pe toate?
Întrebarea asta e de ne-evitat. Vine întotdeauna. Şi deşi m-am obişnuit cu ea, deşi o aştept, mă ia mereu pe nepregătite. Şi răspund mereu, aproape ruşinându-mă:
– Nu. Nu chiar!
– Aha! o expresie de enormă satisfacţie se întinde brusc pe faţa termopanistului. Era clar.
Nu ştiu de ce simt mereu nevoia să mă justific. Să explic.
– Cele mai multe sunt citite. Altele îşi aşteaptă rândul. Altele…
Omul e deja lămurit. Nu-l mai interesează. Sunt un marţafoi care în loc să se dea mare cu o maşină vrea să se dea intelectual. Se uită spre corpul de bibiliotecă unde stau enciclopediile, dicţionarele. Zona aceea arată mai impunător. Cărţile sunt mai voluminoase, cotoarele au un aer mai sobru, legăturile din piele şi literele aurite ( se află acolo şi Enciclopedia Britanica din colecţia de la Jurnalul Naţionale) dau impresia unei anumite somptuozităţi demonstrative. Termopanistul trebuie să îşi încheie demonstraţia. Întinde degetul în direcţia lor şi mă întreabă pe un ton aproape ultimativ:
– Din ălea ( de fapt ceea ce pronunţă el ar fi elea) ai citit vreuna cap-coadă?
Ce pot răspunde?
– Nu. Le mai răsfoiesc, dar…
– Bine, bă. Am înţeles.
E mulţumit. Ceea ce ştia el despre lume, despre univers s-a verificat. I-aş putea explica, de exemplu, că există lucrări de referinţă, cum sunt acele dicţionare, enciclopediile, pe care nu le citeşti „cap-coadă”, dar la care apelezi frecvent. Chiar încerc să-i explic asta. Îmi face cu ochiul:
– Nu ai Google?
***
E prima dată când văd pe cineva citind Biblia în parc. Nu ştiu de ce copila aceea a ales tocmai acea lectură. Nici nu e treaba mea. Să aibă 19, poate 20 de ani. Stă pe bancă şi citeşte. Un june – presupun că are cam aceeaşi vârstă- vine pe furiş în spatele ei, îi pune mâinile la ochi. Se sărută, apoi se aşează lângă ea.
– Ce citeşti? o întreabă.
– Cea mai citită carte a umanităţii! se alintă ea.
– Harry Potter?
***
Zburam de la Bucureşti la Viena. Avionul plin ochi. Un cunoscut avea loc undeva mai în faţă. Am mers să-l salut, să schimbăm câteva vorbe. La întoarcere am băgat de seamă că mai mulţi tovarăşi de zbor citeau. O duduie citea un roman siropos ( judecând după rozul şi trandafirii copertei). Coperta era ţinută cu ostentaţie, la vedere. Să se vadă că acea carte e o ediţie în limba engleză. Privirea i se plimbă mai mult prin cabină, cartea e mai degrabă un paravan. Mai încolo un tip în costum face acelaşi joc. Tot în limba engleză. Politică. Un altul, tot în costum, dar fără cravată, tot limba engleză. Dar nu o mai citeşte, doar o ţine pe genunchi, cu coperta la vedere. Un tip la vreo 30 de ani citeşte o revistă. Times Magazine. După viteza cu care întoarce paginile cred că se uită doar la poze. O doamnă în vârstă are un roman nemţesc ( roz, fără trandafiri, dar cu un el aplecat deasupra unei ea). Ajung la locul meu. În dreapta un pici lasă deoparte cartea, pentru o clipă. „Poveşti nemuritoare”, colecţia aceea veche, din vremurile bune ale editurii Ion Creangă. O întreabă pe maică-sa:
– Mami, Sfânta Vineri avea surori? Şase, nu?
Nu mă mai interesează răspunsul. Piciul mi-e drag. Viena venim!
Bre, citesc si eu, nu mă laud, şi mi-e ruşine pentru timpul prea puţin acordat cărţilor.
S-a întâmplat să petrec câteva zile într-un sat din sud. Am descoperit o bibliotecuţă aproape plina cu operele clasicilor noştri. Am împrumutat o carte pe care, bibliotecara mi-a dat-o fără să mă întrebe cine sunt. Am citit-o atât cât mi-a permis timpul. Am plecat cu regretul că n-am citit decât jumătate.Dar mi-a fost drag să găsesc în incinta ( cca 30 mp ) doua copile care plecau cu braţele pline. Am mai observat şi teancul de fişe. Şi m-am umplut de bine, zicându-mi că nu e totul pierdut .
Sunt zile cand mori de ciuda ca e pensia prea mica. Se intampla, mai ales, toamna si primavara. in preajma Targurilor de carte. Cam cu doua saptamani inainte ma apuca, asa, o frenezie…
Va spun sincer, am ales si varianta imprumutului de la Biblioteca Metropolitana, achizitiile sunt aproape la zi si, unde mai pui, ma obliga sa citesc sase carti in trei saptamani , ca asa e regula. Si pe mine ma apuca jena, in autobuz sau in tren ca citesc… Saramago.Si atunci ascund coperta.
1. Avantajul de a nu avea televizor e că apuc să mai citesc, mai ales dintre cărțile care mă așteaptă pe noptieră, cuminți, de vreo 4 ani unele…
Să nu te simți jignit dacă, în cazul în care te-aș vizita, mi-aș împărți atenția între tine și titlurile alea netransformate în gresie 🙂
2. who the f*** is harry potty?
3.Parcă mi-e dor să citesc povești… Dovadă faptul că acum citesc o carte a lui Alexandru Mitru, „Legenda Valahă”. Pentru că parfumul poveștilor nu-l poți găsi pe google…
Curios ,casa mea seamana intr-un fel cu a ta ,carti multe citite ~30% ,atita mi-au trebuit asa sint scrise .Sint carti in care se descrie turnarea pieselor din metal ,otei ,fonta si materiale neferoase ,pe capitole .Am turnat bronz ,alame ,aluminiu ,cositor ,metale pentru mare,si trebuie sa citesti atit cit gasesti pentru ca experienta se intinde pe ~6000 de ani .Despre multe din aliaje sti din istorie ,sabiile de Damasc ,coloana de otel din India ,povesti adevarate , Hefaietos .Romani ,cit sa scrie un rind despre metale in 6000 de ani , eu nu exist ,intodeauna nu mi-a ajuns timpul de citit .A ramas putin loc pentru altfel de citit ,20% din biblioteca , biblia ,coranul ,cu rusine literatura politista ,am inghesuit cit am avut timp clasici cei vechi ,literarura care speculeaza si prevede viitorul ,cit am gasit ,Atit am avut timp ,salutati Viena si din …….
„sau mai auzi câte un parvenit lăudându-se că a “investit în educaţia” progeniturii ( prin “investiţie” înţelegând că i-a cumpărat o diplomă).”
Nu stiu daca sint „un parvenit” (sau parventia); dar stiu sigur ca am investit baii in educatia copilului meu, si nu e mod mai bun de a-ti cheltui banii decit sa darui o educatie cit mai buna copiiilor tai.
Cine cumpara o diploma pentru progenitura lui, nu ‘a investit’, ‘a irosit’ banii!
PS Bucuria mea cea mai mare este ca miile de carti ale mele (cam 40% vin de la parintii mei) vor fi cu bucurie si iubire ingrijite, citite, folositoare copilului meu. Nici eu nu le-am, citit pe toate. Mai sper ca voi trai destul ca sa ma bucur de ele la batrinete; eu sper! dar teama mi-e ca ironia sortii va fi ca nu voi avea parte de bucuria asta!
Cine sa stie? EU SPER.
Ziua buna Rabbi, si scuze de deranj. (nu stiu de ce simt ca de fiecare data cidn postez, deranjez)…………poate e doar o parere………….
nu stiu, eu vad problema altfel , ce e rau in a avea si termopane si 3d si cartile?
hai sa nu fim fatarnici!nu mai suntem in epoca de piatra.pe acelasi principiu as putea sa-i port pica unuia ca se spala pe dinti su sensodyne!
in plus, nu cred nici in povestea cu zborul in avionul in care, culmea, se intalneau toate acele tipologii umane…ce coincidenta dom’le!
Ai si tu dreptatea ta: acum nu mai gasesti „toate acele tipologii umane”.
Predominanti sunt cei care isi fac parul cu gel si poza cu telefonul.
Eu am una spre trei probleme cu cestiunea legata de carti.
1. il supraestimezi pe termopanist ca ar intelege valoarea cartilor (in bani sau altfel). Privirile aruncate (si sa ma ierte termopanistii cititori) sunt gen … ce imbacseala de mobilier la asta sau ia sa vad, pot sa ii spun ca fac si mobilier in pal si poate ii frig niste rafturi pe peretele ala .. or something …
2. imi place aranjamentul descris si am o intrebare, ce inseamna „cele doua rafturi de sus de langa usa”? 🙂 Mereu mi s-a parut inutil spatiul din „susul” peretilor .. si am considerat ca poate fi utilizat pentru rafturi de carti. Unu, pentru ca (eu) ajung fara scara, doi, pentru ca e chiar un spatiu gol de obicei, daca nu ai stucatura sau carpete pe pereti. Deci ultimii 20-30 de cm de sus, ii privesc ca pe potentialie spatii pentru depozitarea „neortodoxa” de carti (nu pe langa tevi, totusi). Cand intrebi un „mobilist” daca ti-ar face o chestiune de genul acesta,care sa tina, iti sugereaza un „corp” de pal, „unde incape tot ce vreti sa puneti pe acolo si sa spargeti aiurea peretii”. Poate are el dreptate …?
3. Eu candva visam o camera astfel: toti peretii sa aiba rafturi pana sus, iar usa sa fie culisanta, mai precis rotativa pe un ax, si pe o parte sa fie rafturi, astfel incat o rotesti pe acea parte, camera sa fie un spatiu „fara iesire” „tapetat” cu carti … si in plus, camera sa aiba un semineu (stiu ca PSI nu recomanda), o canapea si o lampa …
Le-am citit pe toate?
Nu. Dar ma bucur ca am citit cateva …
PS: Pustiul chiar e simpatic… Ai fost la Viena?
[…] Mordechai, despre cărți și termopane. […]
tînăr fiind, citeam cele mai noi apariții în episoade, cîte 20-30 de pagini pe zi, prin bunăvoința doamnelor de la librăria universității din Cluj.
în vremea când băteam munții la picior, unul din buzunarele de la windstopper era rezervat cărților. așa am ajuns să-l asociez pe Cioran cu Rarăul sau „Lupul de stepă” cu Retezatul.
mai recent, un cunoscut, intrigat de faptul că în fiecare moment liber scoteam o carte din buzunar, chiar și numai pentru a citi o pagină, m-a întrebat care-i faza cu cărțile, ce găsesc așa de intresant acolo. i-am răspuns că, după ultimele cercetări, creierul mai rămîne în viață o vreme după ce murim și nu vreau să mă plictisesc în acele momente 😀
Era interesant un post pe blog despre vizita unui pasionat in ale cartilor (sa zic un erudit?), despre incantarea sa ca vede anumite editii, despre scanteile de spirit reiesite din conversatie…
imi e dor de vremea cind ma duceam la librarie si cumparam un teanc de carti.azi ma cuprinde tristetea cind vad ca nu se mai citeste, tinerilor le lioseste dorinta de cunoastere cu ajutorul cartilor.am ceva carti si am citit fiecare carte cel putin odata. preferatele mele sint cele S.F. pe care le-am recitit de multe ori
acu nici nu mai ai cui sa te lauzi, ca ai citit o carte, ca te priveste lumea pe sub sprancene, ce e si cu ciudatul asta…chestia e ca eu nu am facut o facultate in litere sau ceva de genul, si nici nu prea am prieteni care sa fi facut, si poate de asta. desi la toti in casa gasesc cate-o carte de prin colectiile astea de la adevarul etc. multi dau vina pe timp, dar nu cred ca asta e problema, cartile bune sunt scumpe? pai si harry poter e scump. plmcs nu stiu ce fac astia de azi, tineretul, sau ce-o sa se faca.
Si ce naspa se uita pitipoancele la tine cand te vad ca iesi dintr-un anticariat. E ca si cum te-ai imbraca de la „second” sau ai manca resturi de pizza 🙂