Mic compendiu de medicină socială

Vreme de câte patru ani, zilnic, cinic şi sistematic ni se livrează diagnosticul: România este un organism bolnav. Ca mărunte celule ale acestui complex organism ar trebui să fim tulburaţi, îngrijoraţi, bulversaţi, panicaţi, preocupaţi.  Regulile biologiei ( chiar şi cele ale „biologiei sociale”) sunt implacabile: şansele de supravieţuire ale celulei, după moartea organismului, sunt practic nule. Cu toate acestea diagnosticul livrat zilnic, sârguincios şi mobilizator, nu ne tulbură nicicum. Reacţia noastră e mai degrabă o non-reacţie. Suntem resemnaţi, indiferenţi, plictisiţi, placizi, mergând până la indolenţă. Când şi când, în mod absolut aleator, avem puseuri de revoltă sterilă, insuficient articulată şi lipsită de consistenţă, eşuată într-un soi de cârcoteală bezmetică şi detaşată de obiect.

Diagnosticul e formulat limpede: România este un organism bolnav. Diagnosticienii, lucrători cu politichia, au argumente lămuritoare. Diagnosticul este livrat întotdeauna însoţit, gratuit, de necesara demonstraţie. Un inventar minuţios organizat identifică, enumeră şi clasifică toate bolile organismului numit România, toate beteşugurile. De la gălbează moralei la artrita bunului simţ, de la guta care chinuie educaţia până la rahitismul economiei, de la teniile, limbricii şi oxiurii administraţiei publice până la păduchii din creştetul ţării, de la sindromul Tourette rutier până la scabia din justiţie. Cazuistica extrem de complexă anexată diagnosticului conţine: discurs cu platfus, semipareză gândire dreaptă, lene afectată de gigantism, sciatică şi alte afecţiuni ale coloanei – care afectează profund postura verticală, hipertupeism, dermatită de hoţie, infecţie generalizată cu impostură, rinichi parveniţi şi colon retoric.

Timp de câte patru ani, diagnosticienii livrează diagnosticul. Îl argumentează, îl demonstrează, enumeră simptomele şi enunţă prognostice întotdeauna îngrijorătoare şi sumbre. Inutil. Inflaţia de argumente, excesul de diagnostic nu mai impresionează organismul abulic, în care celulele par decise să o ia fiecare pe cont propriu. Şi apoi cât de convingător poate fi să auzi celula canceroasă predicând despre ravagiile cancerului sau bacteria sifilisului predicând despre necesitatea unei conduite sexuale prudente? Sau păduchii pledând pentru o igienă desăvârşită!

Apoi, la finalul celor patru ani, toţi, dar absolut toţi diagnosticienii îşi oferă serviciile de medici curanţi. Absolut toţi se recomandă ca întemeietori de şcoală medicală, chirurgi fenomenali şi terapeuţi de excepţională competenţă.  Sunt propuse soluţii radicale: amputarea organelor şi tratarea păduchilor cu chimioterapie! E descrisă o farmacopee complexă, infailibilă. Tratamentul cu laser al cataractei justiţiei şi cel cu celule stem aplicat finanţelor. Viagra din abundenţă pentru sistemul de pensii, excizarea furunculilor economiei şi transplant de testicule pentru poliţie. Şoselelor li se promit şedinţe semnificative de chirugie estetică. Cei mai îndrăzneţi nu se sfiesc să propună tratamente experimentale, transplanturi de fonduri colosale şi băi de investiţii nemaiauzite. Alţii propun, pur şi simplu, stenici şi hotărâţi,  executarea tuturor celulelor bolnave. Tratamentul cu ţepe, anunţat cândva ca o metodă de mare succes, s-a demonstrat un eşec desăvârşit, persistente fiind doar efectele secundare: flatulenţă abundentă şi diaree persistentă.

În fine, la fiecare patru ani, după ce au ascultat toate  aceste expuneri, după ce au avut parte de acest adevărat recital de erudiţie, de adevărate cursuri de medicină pentru avansaţi, celulele sunt poftite să îşi aleagă medicii curanţi. Şi de fiecare dată, fără excepţie, sunt puse apoi în situaţia de a constata că marii chirurgi, iluştrii specialişti nu sunt altceva decât nişte amărâti de felceri, bieţi mamoşi incompetenţi, ghicitori în ghioc şi moaşe comunale pricepute mai mult la avorturi decât la aducerea pe lume a copiilor. Leacurile miraculoase se vădesc a fi: prişniţe reci, fierturi dubioase, luări de sânge – ventuze şi lipitori, clisme şi frecţii. Mai ales ventuze şi lipitori.  Acesta e momentul în care celulele revin la resemnare, indiferenţă, indolenţă.

Apoi, vreme de patru ani, vor îndura lipitorile înghesuite pe toate vasele de sânge şi clismele dese. Şi vor asculta din nou, resemnaţi, diagnosticul.

P.S. Poate n-ar fi rău dacă în loc să căutăm vraci minune am schimba aşternuturile, am aerisi casa, am primeni toate cele şi am curăţă puţin locul.