Soluţii?

Ori de câte ori scriu despre fustele politichiei apare câte cineva care îmi reproşează că nu livrez în acelaşi pacheţel şi punguţa cu soluţii. Soluţiile ar trebui să le dea oamenii politici, nu eu. Treaba noastră e să arătăm unde şi ce nu merge. Dacă la filarmonică unul cântă fals nu o să mă urc eu pe scenă, să-i iau vioara şi să cânt în locul lui. Nu e treaba mea.

Astăzi am să încerc să propun, totuşi, şi nişte soluţii, încheind astfel seria de articole despre actuala opoziţie şi slăbiciunile ei. Până la urmă nu e, totuşi, treaba mea să-i învăţ cum să câştige alegerile. Au consultanţi politici care ar fi trebuit să-i înveţe asta. Şi ar fi în primul rând spre binele lor. Binele meu e o nălucă pe care oricum nu o văd zburdând prin grădinile lor.

USL nu reuşeşte să mobilizeze electoratul, nu se arată în stare să stârnească un interes care să iasă din curte. Ba mai mult, o seamă de potenţiali votanţi liberali mai degraba n-ar veni la vot, nemulţumiţi de alianţa cu PSD. Tot astfel cum destui votanţi PSD mai degrabă ar sta acasă decât să voteze infama alianţă cu dreapta liberală. Asta se întâmplă pentru ca proiectul politic reprezentat de USL nu reuşeşte să convingă că este ceva mai mult decât o încropeală de conjunctură, croită mai mult pentru a rezolva agenda personală a liderilor de partide. Ar fi foarte profitabil dacă USL ar învăţa ceva din experienţa Convenţiei Democratice, eliminând de acolo componentele sulfuroase.

USL trebuie să înceteze să fie perceput ca proiectul celor trei şefi de partide şi trebuie să devină un magnet pentru speranţele tuturor nemulţumiţilor de actuala putere. Dar acest lucru nu se întâmplă. Uniunea pare, la acest moment, doar vehiculul care să transporte ambiţiile domnilor Antonescu şi Ponta, care iată, deja au stabilit: primul va deveni preşedinte, cel de al doilea premier. Ambiţiile acestea personale ar mai trebui, cel puţin deocamdată, domolite, iar Uniunea ar trebui să atragă alături de ea vectori semnificativi ai societăţi civile, ai mişcării sindicale, personalităţi reprezentative ale vieţii intelectuale, transformându-se într-o mişcare populară, într-o cauză, şi nu doar într-o cumetrie din interes.

Cum se pate întâmpla asta? Pot sugera câteva idei.

a) Conducerea

Conducerea Uniunii este asigurată de către liderii celor trei partide care o alcătuiesc, în principal de către domnii Ponta şi Antonescu. Aşa cum am spus, cei doi nu se sfiesc să anunţe că au negociat deja între ei şi şi-au arvunit viitoarele demnităţi. Asta nu are deloc cum seduce. Mai ales că cei doi nu sunt cele mai ascuţite creioane din penar.

Ar fi poate mult mai înţelept, mult mai convingător dacă ar exista un singur lider al Uniunii. Cum înregistrarea Uniunii încă trenează e vreme pentru a se umbla la statut. Iar preşedintele Uniunii ar trebui să fie o personalitate de anvergură, de altitudine intelectuală, ( de ce nu, chiar aşa cum a fost Emil Constantinescu – repet, se poate învăţa din ceea ce a făcut CDR, notând şi eşecul de după câştigarea alegerilor). Un preşedinte de o astfel de factură poate da o altfel de imagine Uniunii, cu atât mai mult cu cât s-ar afla mai presus de împărţeala deja negociată a viitoarelor demnităţi.

În acelaşi timp, preşedintele Uniunii ar putea fi secondat de un consiliu de conducere pe care îl văd construit ca pe un sfat al înţelepţilor. Din acest consiliu ar putea face parte personalităţi cu greutate apropiate de cele trei partide, intelectuali cu o anume profunzime, reprezentanţi ai business-ului sau personalităţi ale societăţii civile chiar neînregimentate în vreunul dintre cele trei partide. Ar fi chiar salutar dacă ar fi aşa. Cetăţeanul s-ar putea simţi astfel reprezentat în Uniune, care ar înceta să mai fie percepută că o construcţie a unor politicieni, care construcţie are doar rostul de a muta puterea din nişte mâini în altele. Iar partidele au deja alături de ele personalităţi remarcabile care pot constitui acest sfat al înţelepţilor: profesorul Alexandru Athanasiu, acad. Răzvan Theodorescu, acad. Bălăceanu Stolnici – ca să dau doar nişte exemple.

2) Comunicarea

Comunicarea USL este acum o adevărată cacofonie. Mult prea multe voci, mult prea multe păreri, mult prea mulţi nătângi. Şi toate se bat cap în cap. Mai mult, comunicarea pare astăzi să aibă un singur scop: acela de a-i da replica lui Băsescu. Ar fi infinit mai sănătos dacă viitorul preşedinte al Uniunii ar fi şi principalul comunicator, secondat de consiliul de conducere. Sigur, liderii partidelor care alcătuiesc Uniunea vor continua să faca parte din acest consiliu de conducere şi pot fi pe mai departe comunicatori ai uniunii, dar comunicarea lor ar trebui coordonată cu ajutorul consiliului de conducere, amendată, cenzurată, nuanţată.

Dincolo de cum, important este şi ce ar trebui să conţină această comunicare. Iar aici sunt convins că ar fi infinit mai interesant dacă această comunicare ar fi concentrată pe lansarea de mesaje proprii, pe promovarea propriului program şi mult mai puţin pe băşcăleala cu actuala putere.

3)  Proiectul

Sincer, nu cred că există astăzi mulţi alegători care pot spune în ce constă proiectul politic al USL, în afară de preşediţie pentru Antonescu şi Palatul Victoria pentru Ponta. Dacă există, totuşi, alegători care au cunoştinţă de un alt proiect politic, nu mă număr printre ei.

Proiectul USL nu ar trebui să fie o înşiruire stufoasă şi plicticoasă de intenţii. Mai ţineţi minte năstruşnicia CDR cu cei 20.000 de specialişti? S-a vădit a fi o aiureală, dar la vremea respectivă a convins, era cunoscută, preluată de către alegători. Tot astfel şi programul USL ar trebui rezumat într-o formulare extrem de concisă, în cel mult cinci puncte, care să devină familiare majorităţii alegătorilor, care să devină cunoscute ca refrenul unui şlagăr la modă, care sa convingă şi să devină o cauză votabilă. Construcţia tehnică, stufoasă, din spate rămâne treaba specialiştilor.

4) Minoritatea

Opoziţia se văicăreşte în permanenţă de lipsa majorităţii în parlament – dacă ar avea majoritatea n-ar mai fi opoziţie!- lucru care îi limitează mult capacitatea de a-şi promova proiectele. Care proiecte? De fapt, până acum, lipsa majorităţii i-a împiedicat doar să blocheze proiectele puterii; nu am cunoştinţă de proiecte majore ale opoziţiei. Ori tocmai aici e cheia. Opoziţia ar trebui să genereze astfel de proiecte, de interes naţional, ar trebui să se lupte aprig pentru promovarea acestor proiecte şi abia atunci când puterea majoritară va bloca aceste proiecte, va putea ieşi public pentru a vorbi despre asta. Şi atunci o va putea face vocal, cu vehemenţă. Pentru că atunci pot demonstra şi legătura de cauzalitate între nevoia lor de a avea majoritate în Parlament şi interesul public.

Mă opresc aici. E mai mult decât suficient şi am obosit să tot vorbesc despre acest subiect. Ar mai fi multe de spus, dar sincer, nu văd rostul. Până la urmă lucrurile despre care vorbesc eu ţin deja de utopie. E greu de imaginat că actuala conducere a USL poate dovedi pragmatismul de care e nevoie, e greu de crezut că poate avea înţelegerea superioară care să amputeze narcisismul liderilor aşezând mai presus de vanităţile personale ţelul către care altfel toţi spun că tind.