Mai zilele trecute mă uitam peste lista celor care, în ultimii 30 de ani, au primit prestigiosul premiu literar Nonino. Sigur, nu e premiul Nobel, dar e un premiu cât se poate de respectabil. Lucru care nu ştiu dacă se mai poate spune despre Nobel, care de multă vreme a căpătat o groasă culoare politică. Nonino e o micuţă companie italiană care produce un sortiment de grappa care poartă acelaşi nume şi începând din 1984, Gianola Nonino, proprietarul acestei companii a decis să acorde anual premiile despre care vorbesc.
N-am putut decât să ma bucur descoperind pe lista premianţilor numele lui Norman Manea, care a primit acest premiu în 2002. E singurul scriitor român de pe această listă. Mai e şi puţin evreu. Şi trăitor în America. Manea, chiar dacă este prea puţin cunoscut în România, este socotit unul dintre cei mai importanţi prozatori contemporani, bucurându-se de un enorm respect în multe părţi ale lumii.
Un gând se naşte privind la receptarea universală a operei lui Manea: circulaţia internaţională a operei sale a devenit posibilă abia atunci când el a abandonat limba română, spaţiul românesc. Ca şi în cazul Herthei Muller. Asemenea Eliade, Cioran sau Panait Istrati. ( Panait Istrati se bucură şi astăzi de o mult mai consistentă cunoaştere şi apreciere în afara României). De ce recunoaşterea acestora a venit abia atunci când aceştia au ales calea exilului (impus sau voluntar)? Se invocă adeseori limba ca obstacol insurmontabil. Limba română nu este o limbă de largă circulaţie şi asta ar împiedica circulaţia operelor scrise în această limbă. Dar albaneza e o limbă cu o şi mai redusă circulaţie, asta neîmpiedicând opera lui Kadare să capete recunoaştere universală. Nici limba turcă, în care scrie Pamuk, nu e o limbă prea răspândită. Nici islandeza lui Laxness, nici greaca lui Seferis sau Elytis, nici suedeza, ceha, polona sau maghiara lui Kertes. Atunci?
De ce abia când emigrează nu într-un alt spaţiu, ci într-o altă limbă, importanţi scriitori români capătă recunoaşterea pe care o merită? Hertha Muller era practic necunoscută cititorului român până la premiul Nobel; abia după ce a primit importantul premiu, editurile româneşti au dat năvală să-i publice scrierile. Brâncuşi nu avea problema limbii, dar tot asemenea, abia ajungând la Paris este recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi artişti ai secolului XX.
Tot astfel primim mereu veşti despre români care ajunşi pe cine ştie unde prin lume, reuşesc să entuziasmeze cu arta lor. Aş da, păstrând proporţiile, exemplul cel mai recent, al lui Bogdan Alin Ota. Şi atunci se naşte firesc întrebarea: de ce? ICR-ul cheltuie sume importante de bani pentru a traduce şi a promova în afară ceea ce este socotit a fi opera „elitei” intelectuale româneşti. Cu ce rezultate se poate lesne constata: se bifează prezenţa pe la târguri, simpozioane şi alte mondenităţi. Grupul de zgomotoşi care s-a autodefinit ca fiind buricul intelectualităţii româneşti îşi vede producţiunile traduse şi publicate în străinătăţi. Nişte sinecuri hrănesc burdihanele prietene. Cam atât.
Cam asta şi este explicaţia pentru întrebarea de mai sus. Găştile, coteriile locale, organizate pe afilieri dintre cele mai ciudate, oricât de zgomotos s-ar manifesta, oricâte schimburi de elogii ar trafica membrii lor, periindu-se unul pe altul, nu reuşesc să genereze o operă care să intereseze, o operă exportabilă. La intern e altceva; noi controlăm totul, noi avem sinecurile, noi suntem gaşca, noi suntem lipiţi de robinetul cu bani publici pentru că „noi” suntem într-o permanentă simbioză cu puterea politică. „Noi” validăm orice fapt de cultură, înlăuntru, chiar dacă noi înşine nu reuşim să supravieţuim procesului de validare, atunci când trecem graniţele, oricât de mulţi bani cheltuie contribuabilul român pentru „noi”.
io de exemplu l-as bate pe cartarescu numa`n gura, cu senila de tractor
Din titlul postării „Poate greşesc”, poate sigur nu-şi are locul, greşeala e omenească dar e străbătută de crize identitare, şi de şenilele aferente, aici şi acum …
Nu greşeşti, Rabbi! Şi, indubitabil, ştii asta!
Asa se poarta pe plaiurile mioritei ,este cutuma din veac !. Nu stiu de ce !.
Arhi – tu l-ai bate pe Cartarescu din cauza convingerilor lui politice sau din cauza ca sufletul tau pur si inocent de critic literar este cutremurat si ingrozit de opera lui?
Sigur că nu greşeşti.
Cât despre lista „greilor”, dacă nu e cu supărare l-aş adăuga pe Eugen Ionescu.
Da, da, da si iar da! Ce bine ma simt sa fiu si eu aplaudacul cuiva! Din toata inima sunt. Desi as putea observa unele deosebiri de nuanta (sau chiar mai importante), privitoare la forta de penetrare pe care o au diversele spatii culturale cu care l-ai comparat pe cel romanesc, nu pot fi altminteri decat de acord cu constatarea si cu intrebarea subiacenta.
De ce?
Simplu: pentru ca ii toleram, pentru ca ne acomodam cu ei, fie si ignorandu-i.
Si ce bine imi pare ca ai plecat discutia de la Norman Manea. Sa vezi ce ti-ar mai sari in cap floarea cea vestita. Daca s-ar obosi sa citeasca si altceva decat elogiile (si micile impunsaturi amical-invidioase) pe care si le dedica apartinatorii establishmentului intre domniile lor!
De ce.
Voi da exemplul meu. Deși nu sunt un artist celebru și nu știu dacă voi fi vreodată, am pretenția de a încerca măcar să fac artă. Poate unele lucruri se pot generaliza.
Sumar, problema materială.
Am de gând să fac niște proiecte artistice aici. Adică să fac eu artă și alții să o plătească. În România nu mi-aș fi pus problema așa.
Chit că alții nu o vor plăti, pot finanța singur proiectele. În România nu mi-aș fi pus problema așa.
Am un trai care îmi permite să experimentez și să învăț. Pentru a învăța în marea parte ai nevoie de bani, materialele costă de la filme și colodiu la piatră pentru și atelier pentru alții. În România nu mi-aș fi pus problema așa.
Din patru camere, două sunt ateliere – atelierul nevestei de pietricele și altele și darkroom-ul meu. În România… să fim serioși, aș fi ieșit cu minus camere.
Toate de mai sus se reduc la bani. Deși făcutul banilor îmi ocupă destul timp, la un moment dat voi schimba macazul pe ceva cu ore mai puține dar tot voi fi plătit mai bine decât în România. Nu ai nevoie de mulți bani, dar ai nevoie de mai mulți decât ai câștiga în România fără să muncești 10-12 ore în Pipera. Evident, artistul fără bani nu este un mit, el chiar există. Dar dacă aș fi artist fără bani, nu aș vrea să fiu în România, motivele mai jos.
Nivelul imens de incultură.
Pentru marea parte arta s-a terminat în Renaștere, Impresionism cel mult, iar pentru cei avansați suprarealism care evident e ceva peste real :), adică neclar sau ciudat :).
Artistul contemporan este în esență de rahat pentru Ion mediul. Încercam să-i vorbesc unuia despre o instalație, omu a crezut inițial că vorbesc despre instalații sanitare. Nu mă înțelege greșit, se produce mult rahat, dar și multe lucruri extraordinare. Pentru românul care a trecut de suprarealism Duchamp e ăla cu pișoaru și Hirst e cu rechinu, oricine putea să facă zice el. Când îi întrebi ce le place, înevitabil spun Michelangelo deși bag mâna în foc că marea parte nu cunosc prea multe lucrări, noroc cu Discovery totuși.
În cauzul fotografiei, artiștii cunoscuți sunt Dinu Lazăr, Pandele, Bumbutz & co. Nu am nimic cu ei, trebuie să existe pentru mase cum trebuie să existe și Lady Gaga. Problema e când aruncăm cu rahat în unu ca Iosif Kiraly sau Nicu Ilfoveanu, știi câți fac asta? Mă mir că oamenii ăștia încă rezistă în țară, tot respectul pentru ei.
Iar pentru imbecilu de rând e imposibil să spună că poate nu înțelege. Uite, eu recunosc, eu nu rezonez cu Bach. Percep muzica ca fiind plăcută și atât, în rest nu există alteceva. Dar pe Debussy da, poate și pentru că e mai aproape de mine.
Mulți dau ochii peste cap când aud de Bach/Mozzy & co și bagă placa – „dar asta e muzică adevărată”. Căcat. Așa le-a spus tăticu inginer, s-au conformat. Și ai mei mi-au dat cultură muzicală, dar m-au lăsat să deviez mult și în alte locuri.
Nu știu de ce e anormal să rezonez mai tare cu The Wall decât cu Mozzy, eu trăiesc în lumea descrisă de Pink Floyd, nu de unu sponsorizat de Joseph al II-lea. Poate greșesc eu și sunt incult, cine știe.
Nu pot să-l judec pe Gigel, problema e mult mai profundă și începe din clasa a IV-a.
Revolta.
De ce în Paris se adună artiștii? Să fie acest lucru legat cu freamătul constant de acolo, dorința continuă de schimbare și spiritul revoluționar pe care – dacă ai antene puțin mai sensibile – îl sesizezi și ca turist? Evident, să nu te pierzi pe champelizeu sau în louvrue cultivându-te cum se cultivă ciupercile.
În 2011 ei au prin orașe afișe unde anunță adunări de stânga, propagandă Marxistă și străduțe pline de traficanți. Lucruri care, culmea, ajută arta.
În România, schimbarea unde e? În Pipera? Prin blocurile din Militari? Pe blog-uri? Bucureștiul nu zvâcnește, nu simți dorința de schimbare, simți fix resemnarea mioritică ca să folosesc un clișeu verbal. Aruncă-i halca de carne și taci. Îl doare în p**ă de Africa, inegalități sociale și rasism. Ăia din Ferentari sunt niște „țigani borâți” (câți au fost în Ferentari să vorbiți cu ei? Eu am fost, deci pot comenta cât vreau, chiar am pus mâna să ajut, nu mi-a stat diploma în gât). Înainte să plec, ultimu contact cu centrul Bucureștiului a fost ONG-Fest. Schimbare pe pâine, idioți care vroiau să schimbe, pe banii și pe timpul lor căcatul deja existent. Printre ultimele cuvinte pe care le-am auzit au fost cele ale ale unuia de aproximativ 50 de ani, întrebându-ne dacă nu avem altceva mai bun de făcut acasă. Nu era primu. Moment care m-a făcut să realizez că în niciun caz nu trebuie să îmi regret decizia (aveam avion în două zile). Acolo să faci artă, sau să te retragi în cercurile înalte și să te uiți cu dispreț la EI? Oameni suntem și slabi, nu?
Nu te supăra Daniel, marea parte își merită soarta. De la arte la salarii. După mult timp am realizat că situația e fix așa cum ar trebui să fie, dar ar trebui schimbat modul cum trebuie să fie, paradoxal și puțin ilogic, nu? Ca să schimbi modul schimbi situația, paradoxal, ce faci? Singura soluție e o rupere bruscă, pentru care momentan nu există premisele și nici terenul propice.
Ops, am scris prea mult. Deci etc. Dacă vrei, continuăm pe mail, adresa mea e la tine 🙂